Sărbătorită din anul 2010, la propunerea lui Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei Române, Ziua Culturii Naţionale, stabilită la 15 ianuarie, data de naştere a poetului naţional, Mihail Eminescu, cade de fiecare dată în răspăr cu agenda zilei, cu chestiunile arzătoare la ordinea zilei.
De pildă nu le poţi cere anul acesta protestatarilor nemulţumiţi de îngheţarea salariilor să înceteze protestele în semn de preţuire pentru Ziua Culturii Naţionale şi a poetului Eminescu.
Nici guvernului, parlamentului, preşedinţiei, tuturor aleşilor locali, nu le poţi pretinde să-şi dedice o zi din activitate Zilei Culturii Naţionale.
Mai degrabă, acest eveniment major, plin de semnificaţii istorice şi culturale, se adresează şcolilor, grădiniţelor, instituţiilor de cultură, scriitorilor, care oricum se ocupă cam tot anul de cultură şi educaţie.
Dar să-i dăm cuvântul celui care a propus 15 ianuarie ca dată a Zilei Culturii Naţionale. Criticul Eugen Simion are mulţi admiratori şi prieteni printre scriitorii din Satu Mare, fiind de multe ori oaspetele nostru. Poate poetul Ioan Nistor, pe post de şofer, îşi aminteşte cum i s-a oprit maşina într-o intersecţie, iar domnul Eugen Simion şi subsemnatul, am fost nevoiţi să ne dăm jos şi să împingem maşina. Au fost şi momente mai destinse cu domnul academician, petrecute împreună cu scriitorii din Satu Mare, cu veşnicul George Vulturescu, organizator de excursii prin |ara Oaşului, pe la Rohia, dar şi pe la distileria lui Zetea.
Iată ce scrie academicianul Eugen Simion despre importanţa şi semnificaţia Zilei Culturii Naţionale: „Despre popoarele sumeriene nu se mai ştie aproape nimic astăzi. Au dispărut din istorie. Aşa se va întâmpla, poate, şi cu popoarele, cu naţiunile moderne. Totuşi, noi ne-am amintit de aceste culturi vechi citind poemul Ghilgameş, care este o splendoare. Atenţie la ce lăsăm noi în urmă şi la ceea ce ne reprezintă. Să sărbătorim cum merită Ziua Culturii Naţionale, chiar dacă stăm în casă, să ne ferim de această nenorocire care este pandemia pe care o parcurgem astăzi”.
Ce am mai putea adăuga? Nu prea multe lucruri. Germania a produs 300 de milioane de grenade în primul război mondial, dar toate la un loc nu fac cât zece file din opera unui Goethe sau Schiller sau Paul Celan, poetul născut în România, care şi-a scris opera în germană. ~n context istoric, aşa trebuie pusă problema culturii noastre vizavi de Eminescu, cel care îl reprezintă simbolic pe fiecare scriitor român, inclusiv pe Paul Celan. Scrie domnul Eugen Simion: „N-aş vrea niciodată să despărţim aceste două sărbători. Atunci când am propus Parlamentului României să înfiinţăm o Zi a Culturii Naţionale şi să o identificăm cu ziua lui Eminescu nu am făcut-o la întâmplare”.
Desigur, cel ce a iniţiat această super-sărbătoare a culturii româneşti nu putea trece cu vederea situaţia de azi: „Am avut de curând alegeri parlamentare. S-au ţinut discursuri, am auzit programe, utopii pe care le auzim la fiecare patru ani. Nu s-a pronunţat cuvântul cultură decât poate într-o enumerare, acolo. Să fim atenţi la sport, la şoselele noastre… nu ştiu ce… Nici măcar în categoria asta… Cultura este o categorie care nu există. Or, lucrul acesta m-a pus şi mă pune pe gânduri. Apoi, cuvinte precum cultură naţională, naţiune sau spirit naţional ori caracter specific au devenit nişte termeni pe care vorbitorii, ‘discursioniştii’ noştri le evită. Naţiunea a devenit un termen suspect. Este foarte grav. Nu, nu este, nu poate fi adevărat. Naţiunea este o matrice a unei culturi, este semnul unui popor, al unei naţiuni.”
Poate spune cineva că nu are dreptate?
„Nu trebuie să renunţăm la aceste noţiuni” – ne îndeamnă marele critic Eugen Simion. La fel o fac, o spun toţi scriitorii, artiştii plastici, oamenii de cultură din întreaga ţară. Mulţi dintre ei o şi scriu, odată, de zece, de sute de ori. Dar cine să-i asculte? Politicienii? :i oamenii de cultură care au intrat în politică, au ajuns parlamentari, miniştri, secretari de stat, odată ajunşi în funcţii politice fie au uitat de unde au plecat, fie au constatat că nu pot face nimic şi au renunţat să-şi mai facă iluzii.
Aşa se prezintă situaţia şi nimeni nu poate face nimic. Oamenii de cultură nici măcar nu pot protesta ca poliţiştii sau ca personalul sanitar. Ar putea declara grevă generală, dar cui îi pasă? Pot sta o sută de ani în grevă că nu ar deranja pe nimeni. Numai că dacă ar intra în grevă cine ar mai ilustra faptele glorioase ale politicienilor? Aşa că şi dispreţul şi ignorarea culturii, mai ales a celei scrise, este cu dus-întors.
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu