De ce nu are România un sistem bipartid?

 Ultima replică a lui Donald Trump „Într-un fel sau altul, mă voi întoarce” seamănă izbitor de mult cu „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” rostită de Alexandru Lăpuşneanu în faţa preotului care-i da ultima cuminecătură.

Personalitatea vulcanică a celui care a fost al 45-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii a zdruncinat puternic rutina puterii politice în democraţiile tradiţionale de tip liberal.

Până şi modul în care a înţeles să se retragă fără să-şi recunoască înfrângerea se constituie într-o lecţie despre putere şi democraţie, despre raportul dintre taberele politice care nu se dau în spate de la fraudarea alegerilor.
Sistemul bipartid din SUA este un model de succes spre care tind societăţile democratice europene, printre care din fericire se numără şi România.

De ce nu are România un sistem bipartid? Lui Ion Iliescu, ca ideolog nu i se poate reproşa decât că nu a ezitat să folosească orice manevră ocultă pentru a rămâne la putere. El este cel ce a adus vorba despre polarizarea electoratului după criterii ideologice de stânga şi de dreapta. Renăscute după 1989 partidele istorice s-au radicalizat şi nu au conceput ca un partid ca PDSR, apoi PSD, ca moştenitor spiritual al PCR, să persiste pe scena politică. Bipartidismul românesc a fost negat şi de stânga şi de dreapta. Scena politică a continuat să se fărâmiţeze încă de la naştere. Zeci, sute de partide au luat fiinţă şi au dispărut. Dar niciodată nu au rămas doar două. Întotdeauna a apărut „a treia forţă”, ca partid complemetar la formarea unei majorităţi parlamentare. Cu alte cuvinte, piramida puterii a fost mereu construită din bucăţi. PSD a luat la guvernare partide de orientare naţionalistă precum PUNR, PRM, UNPR. La rândul lui PDL s-a aliat şi cu dracul până a trecut puntea spre guvernare. PSD nu s-a dat în spate de a susţine la guvernare un PNL condus de Călin Popescu Tăriceanu. UDMR s-a aliat conjunctural cu cine a avut prima şansă la formeze un guvern.

După o eşuată alianţă PNL-PD, s-a experimentat o alianţă PSD-PNL. Pentru ca într-un final să se ajungă la o contopire PNL-PDL. Familiile politice româneşti seamănă cu familiile regale în care căsătoriile consangvine se fac între rude de orice grad ca să se păstreze dinastiile. Aşa s-a ajuns ca membrii dinastiei de Habsburg să fie dotaţi cu fălci lungi, disgraţioase, cu nasuri lungi, sau cu urechi clăpăuge cum este cazul dinastiei Hohenzollern. Romanovii sufereau de hemifilie, în timp ce „boala sudorii” este legată de dinastia Tudorilor. Politicienii moderni, administratorii puterii politice, mai mult sau mai puţin discreţionare, legitimaţi de alegători, dar şi de ei înşişi prin legile pe care le votează, au devenit o castă, o confrerie de nezdruncinat, ascunsă după conceptul de „stat de drept”. În numele statului de drept, mai abitir decât în numele marilor profeţi, Isus şi Mahomed, se ascund mari nedreptăţi. Donald Trump şi-a propus să dărâme din temelii în primul rând ordinea prestabilită. Ca un nou mesia. De unde şi impresia că l-a atins paranoia puterii.

Dar care politician nu ascunde în sufletul lui un pic de paranoia? Dacă nu ar fi aşa cu siguranţă nu s-ar înfiinţa atâtea partide noi. Cum unul îşi pierde poziţia de mascul dominant, de lup alfa, cum îşi creează o jucărie proprie în fruntea căreia se proţăpeşte ca şi cocoşul pe grămada de gunoi.

Evident, dacă fiecare lider ce-şi pierde poziţia şi influenţa îşi face propriul lui partid-jucărie este imposibil să se ajungă la un sistem bipartid. Vreţi şi exemple? Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta. Fiecare a condus cel mai important partid, fiecare a primit de la partid cea mai mare demnitate, aceea de prim ministru. În acest moment istoric singurul partid mare predispus fracţionării este PNL. Dacă gruparea lui Rareş Bogadan continuă să atace din interior, PNL poate da naştere unui nou avorton politic, asemeni celui numit ALDE, căzut sub pragul electoral. Dacă PSD nu-şi strânge rândurile poate apărea oricând un nou Pro România, care de asemenea a rămas în afara parlamentului.

Donald Trump tocmai a ameninţat că îşi face un nou partid, rupând o bucăţică din Partidul Republican. Aşa au procedat Tăriceanu şi Ponta. Merge Rareş Bogdan pe direcţia bătătorită de Tăriceanu şi Ponta? Sau, în cazul că Ludovic Orban va pierde şefia PNL, acesta îşi va construi propriul partid? Deşi Orban nu este marinar ca Traian Băsescu, a învăţat că, în politică, nu este bine să părăseşti ditamai vaporul pentru o bărcuţă gonflabilă. Odată cu alegerile de anul trecut a învăţat şi Traian Băsescu această lecţie simplă.

Un sistem democratic este cu atât mai sănătos, mai eficient, cu cât se sprijină mai vârtos pe doi piloni, pe două partide puternice. Deocamdată nu este cazul actualelor partide cărora alegătorii le-au dat bilet de trimitere în parlament.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș