Cu câteva luni înainte de patima Sa, Mântuitorul se deplasa din Galileea la Ierusalim însoțit de mulțime multă de popor. În timpul peregrinării Sale ajunge în orașul Ierihon, un important centru de pelerinaj.
La intrarea în oraș stătea un orb, care cerea milostenie de la trecători. Auzind agitație, a încercat să afle ce se întâmplă. Aflând că trece Iisus Nazarineanul a început să strige cu putere: Iisuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine. Striga atât de tare încât îi deranja pe cei care se aflau acolo. Iar aceștia în loc să-l încurajeze să strige și mai tare pentru a putea fi auzit, știind că Iisus are puterea de a-l vindeca, cei de față l-au obligat la tăcere. Iar acesta, plin de credință în puterea tămăduitoare a lui Hristos nu a încetat să mai strige, ci îl implora și mai tare pe Vindecător. În final, Hristos S-a hotărât să-l asculte și să-l vindece.
Orbul trebuia mai întâi să-și arate credința în Hristos și apoi să-și ia răsplata – vindecarea. Întâi lupta credinței, apoi minunea.
Să nu ne înverșunăm împotriva lui Dumnezeu când îl rugăm ceva și nu răspunde imediat. El ne ascultă cu dragoste de fiecare dată, însă nu răspunde imediat pentru că vrea întâi să ne cerceteze credința. Iar atunci când, se pare că nu ne răspunde, este un argument în a căuta răspunsul în tăcerea Lui. Domnul nu ne încearcă din asprime, ci numai ne întreabă prin tăcerea Sa: „Crezi cu adevărat? Ai venit la mine ca la ultima nădejde? Ești pregătit să primești ceea ce ceri cu smerenie, nu ca ceva datorat, ce ți se cuvine pe drept, ci ca pe un dar al milostivirii și al grijii gingașe a lui Dumnezeu?”(Antonie de Suroj, Predici la Octoih, p. 187).
Ceea ce trebuie să nutrească această evanghelie în sufletul nostru este SPERANȚA.
„Într-o lume care pare că și-a pierdut speranța, chiar și creștinii – acești «profesioniști ai speranței» – traversează timpuri grele, de criză profundă. Acum, mai mult decât oricând, este nevoie să privim disperarea în față, scrutând inima nopții. Vom descoperi că adevărata speranță nu are de-a face cu optimismul, ci ne cere curajul de a renunța la iluzii și la falsele speranțe. De-a lungul acestei experiențe dureroase, doar cuvintele lui Dumnezeu – «Voi fi cu tine» – oferă temelia nezdruncinată pe care putem să ne reclădim speranța” (Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, p. 80).
Speranța înseamnă credință. Hristos nu a încetat să facă minuni, ci credința noastră a slăbit. Nu mai credem din toată inima că Hristos poate să ne dea ceea ce cerem. Și pentru că nu credem, nu vom primi.
Ce trebuie să facem? A avea speranță înseamnă să menținem flacăra pe care Iisus a venit să o aprindă în noi, să continuăm să iubim și să iertăm, să credem că iubirea este mai puternică decât orice altceva. „Speranța creștină nu se spune să stăm și să ne lamentăm, pentru că nimic nu este bine, nici să zâmbim prostește, pentru că totul va fi foarte bine; speranța nu ne invită nici să așteptăm ca Dumnezeu să distrugă această lume, pentru a construi o alta; speranța creștină ne pune o întrebare foarte simplă: cum să facem din toate astea un prilej de iubi și mai mult?” (Adrien Candiard, op. cit, p. 69).
Să nu încetăm să pășim zi de zi cu însuflețire uimitoare venită de la Domnul, cu nădejde și încredere, să trăim pentru ceea ce contează cu adevărat și nu va dispărea niciodată.
Pr. prof. Silviu Rad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu