Puţine, extrem de puţine perioade din ultimii 30 de ani s-a guvernat într-o ambianţă plăcută, de unitate de idei, în care puterea şi opoziţia să tragă în aceeaşi direcţie.
Izvorul disensiunilor trebuie căutat în anii tulburi de după revoluţia anticomunistă. Odată cu transformarea FSN-ului în partid politic a început marea confruntare, pe viaţă şi moarte, între stânga şi dreapta, între partidele lui Ion Iliescu şi Convenţia Democratică, formată din partidele istorice şi câteva formaţiuni noi, gen UDMR şi PD-ul lui Petre Roman.
CDR a guvernat sub presiunea PDSR şi, după cum spunea preşedintele Emil Constantinescu, a fost învins de fosta Securitate. Adrian Năstase a avut cea mai slabă opoziţie, în perioada respectivă a şi apărut conceptul de partid-stat. Guvernul Tăriceanu a avut în preşedintele Băsescu un adversar pe cât de înverşunat pe atât de ineficient, dar guvernarea 2004-2008 trece drept una dintre cele mai tensionate.
Guvernele PDL, după 2008, s-au caracterizat printr-o confruntare politică şi socială rar întâlnită ducând la formarea unei alianţe împotriva naturii. PNL şi PSD s-au aliat pentru distrugerea duşmanului comun, Traian Băsescu.
Populaţia s-a raliat celor două tabere, rezultând un război generalizat. Toţi împotriva tuturor. Cine nu-i cu noi este împotriva noastră.
Toate instituţiile, de la preşedinţie la guvern, de la Justiţie la Parlament, lucrau sub presiune. :i nu un an, nu un mandat, ci mandat după mandat, deceniu după deceniu.
Sindicatele au devenit parte componentă, sau anexe la una dintre tabere. Mass media nu a rămas neutră. Ziare, reviste, televiziuni, s-au angajat în războiul generalizat, apărând cu fanatism una dintre tabere. Pe parcursul celor două mandate prezidenţiale, deci zece ani, mass media a fost pro sau anti-Băsescu. Opinia publică nu a acceptat poziţii echilibrate, puţinele ziare şi televiziuni care s-au încăpăţânat să prezinte obiectiv situaţia de pe scena politică au fost marginalizate, cele mai multe dispărând.
Tabloul nu ar fi complet dacă am omite rolul nefast al instituţiilor de forţă, SRI şi DNA în crearea unei atmosfere sociale şi economice ostile. Beneficiile, oricum cum le-am socoti, au fost mai mici decât pierderile.
România a fost teatrul unui război politic în care toată lumea a avut de pierdut. A pierdut partidul lui Traian Băsescu. ajungând la final să se desfiinţeze. Un grup s-a autosalvat lăsându-se absorbit de PNL.
Prin alianţa cu PSD a pierdut şi PNL. A pierdut în final şi PSD. Au pierdut şi cei ce conduceau instituţiile de forţă în perioada lor de glorie, DNA şi SRI. Pot fi nominalizaţi şi „generalii” armatelor aflate în războiul de 30 de ani. De la Adrian Năstase la Petre Roman, de la Traian Băsescu la Vasile Blaga, de la Crin Antinescu la Victor Ponta, de la Călin Popescu Tăriceanu la Liviu Dragnea, de la George Maior şi Florian Coldea la Laura Codruţa Kovesi. Lista este practic infinită. 30 de ani de viaţă democratică nu au dat naştere niciunui erou. Toţi foştii prim miniştri, sutele de miniştri care s-au perindat pe la Palatul Victoria au intrat într-un binemeritat anonimat. Toţi foştii parlamentari au redevenit iluştri necunoscuţi. Probabil istoria va reţine figurile celor care, invitaţi de DNA, au fost oaspeţii beciului domnesc.
Dacă toată lumea a pierdut, există, totuşi, un învingător? Ne prinde anul 2021 exact în aceeaşi situaţie de totodeauna, specifică României post-comuniste?
Le place unora sau nu, lucrurile s-au schimbat odată cu instalarea preşedintelui Klaus Iohannis la Cotroceni. S-au schimbat însă doar pe jumătate. Pe perioada primului mandat a continuat lupta dintre cele două tabere politice antagonice. Guvernele PSD, de la Victor Ponta la Viorica Dăncilă, au guvernat sub o presiune continuă, într-un mediu extrem de ostil. Într-un mediu la fel de ostil, numai că din sens invers, a guvernat şi Ludovic Orban.
Într-un mediu social otrăvit, ostilizat până la refuz, îşi desfăşoară activitatea şi actualul guvern de coaliţie. Premierul Florin Cîţu guvernează ţara dintr-un cuib de viespi sălbatici. Viaţa politică şi socială mai degrabă se re-sălbăticeşte decât intră într-o eră a normalităţii, a confruntărilor civilizate. Nimeni şi nimic nu-i poate convinge pe actualii lideri politici, pe liderii sindicali, pe formatorii de opinie din mass media, să tragă căruţa împotmolită a ţării în aceeaşi direcţie. La fel de dezbinată este şi populaţia. Toată lumea cântă că vrea „normalitate”. Normalitatea se poate atinge numai cu oameni normali.
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu