Amintiri de la revista TRIBUNA despre debutul lui Nichita Stănescu

 

În iarna anului 1998 am participat la un concurs de șah organizat de Uniunea Scriitorilor, la inițiativa președintelui de atunci, regretatul critic literar Laurențiu Ulici, fiind cazați la una din vilele de la Cumpătu din Sinaia. Venisem de la Cluj cu poetul Negoiță Irimie, redactor la revista TRIBUNA din Cluj, încă de la înființare ei în 10 februarie 1957.

Trebuie să spun că în luna mai din acel an am debutat și eu cu poezia “Eu m-am născut când… “ .Tot în acel an a debutat Nichita Stănescu, în aceași revistă, dar în 24 marie 1957.

Într-o seară, pe când afară era un ger de crăpau pietrele de frig și zăpada era de aproape un metru, stând în camera cu Negoiță Irimie, după câteva runde de șah, din cadrul concursului, ne-am depănat amintiri din activitatea noastră scriitoricească.

-Dragă Florine, pe la începutul lui februarie a anului 1957, secretara revistei a primit un plic cu poezii scrise de mână de la unul Nichita Stănescu.

-Și!

-Mi s-au părut bune, cu toate că nu erau în spiritul propagandei de partid. Le-am propus redactorului șef Dumitru Mircea.

-Cel cu romanul “Pâine albă “?

-El, el! mai fuseseră unu înaintea lui.

-Cine?

-Ioanichie Olteanu…

-Și?

-Mi-a zis că sunt niște prostii, să nu-l public.Niște aberații…Eu am insistat. Degeaba. Așteptam un material de la Aurel Rău.Acestea nesosind, presat de tehnoredactorul Grunea, aflat în tipografie, am strecurat trei poezii ale lui Nichita Stănescu.Așa a debutat Nichita Stănescu în TRIBUNA cu niște “aberații”, carecterizate de un scriitor, om al regimului comunist.

Redau mai jos două poezii considerate aberații de reprezentantul partidului care conducea TRIBUNA.

Debutul lui Nichita Stănescu

 

Au fost oameni mulţi…

 

Au fost oameni mulţi cu dulăi şi cu care;

o ştiu după urmele mute din drum.

Ţărâna-i crăpată de arşiţi stelare

Şi munţii ridică şuviţe de fum.

 

Prea tare tăcerea nespusă, adânca

iar tu, pumnule cald, stai încins pe prăsea…

şi trebuie să se întâmple ceva…

 

Pamânt

 

Care, cum a rostit cuvântul,

a dispărut cu noapte şi vântul

iar ochilor le-a mai rămas să vadă

doar urmele lor umede în zăpadă.

 

Unde s-au dus?

De ce s-or fi dus?

De ce au rostit cuvântul nesupus?

Departe de noi

între huile şi antracite,

gem stelele carului mare stâlcite.

 

O, nu rostiţi cuvântul acela ştiut!…

E iarnă în patima lutului mut

şi peste amurg a nins cu fulgi roşii,

groaznici fulgi roşii!

 

-Tot în același an Nichita a debutat în Gazeta Literară. Se pare că Mihu Dragomir răspundea cu poezia.

 

Al.Florin Țene