marți, 6 iunie 2023

Controversata moștenire Gojdu

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

După tezaurul de la Moscova, averea Gojdu este cea mai mare pierdere pe care a suferit-o România în istoria recentă. Despre acest trist episod s-au scris numeroase articole de atitudine, de regret, fiecare fiind semnat cu lacrima poporului român. Nu am priceput care este substratul acelei decizii controversate a guvernului român. Mi-am adus aminte de moștenirea Gojdu, citind în ziarul Lumina, că Patriarhia Română a comemorat, cu o vreme în urmă, filantropii ortodocși români de pe cuprinsul înaltului for bisericesc ortodox român. Între aceștia a fost evocat, cu pioșenie, Emanuil Gojdu. Preotul-academician Mircea Păcuraru rememorează personalitatea lui Gojdu.

Să recapitulăm destinul acestui mare bărbat al conștiinței naționale și moștenirea lui. El face parte din marea familie a aromânilor, despre care Petre Țuțea spunea că ei nu-s români, ci superromâni. S-a născut la Oradea, în februarie 1802, din părinți Ana și Atanasie. Studiază la Oradea și Bratislava, fiind absolvent al Facultății de Drept. Tânărul avocat lucrează la Pesta, unde îl cunoaște pe studentul în drept Anastasie Șaguna, viitorul celebru mitropolit Andrei Șaguna. Devine unul dintre cei mai străluciți avocați ai vremii, înstărindu-se prin forțe proprii. Cumpără case în centrul Budapestei, moșii, terenuri intravilane, deține acțiuni și cărți de valoare. Cu o viață personală zbuciumată, două căsnicii, o fiică moartă la un an, rămânând fără urmași, are temeiul sufletesc ca întreaga sa dragoste să se îndrepte spre studenții români, oaspeți ai familiei lui.

Cu o carieră profesională de răsunet, intră și în politică, în administrația imperiului. S-a remarcat prin discursuri parlamentare, cu ecou în rândul românilor. Andrei Șaguna îl sfătuiește să convoace un congres național, care să formuleze chipul și modul egalei îndreptățiri a nației și a limbii române. După o activitate patriotică răsunătoare, se stinge din viață în anul 1870. A rămas în istoria neamului său prin celebrul Testament din 4 octombrie 1869. Scrie în el: “întreaga avere o las în întregul ei acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă, administrată de o fundațiune permanentă care va purta numele <Fundațiunea lui Gojdu.> Pragmatismul, patriotismul și profesionalismul juridic al lui Emanuil Gojdu reies, cu claritate, din limpezimea articolelor testamentare.

Fundația a sprijinit tineri români care s-au calificat pentru “cariera artistică, preoțească și învățătorească.” Prin vreme, Fundația a avut peste 3000 de bursieri români, unii devenind reputați savanți în varii domenii de activitate. În știință – Victor Babeș și Traian Vuia, în istorie – I. Lupaș și Silviu Dragomir, Vasile Stoica, C. Daicoviciu, în literatură – Octavian Goga și Aron Cotruș, în teologie – Miron Cristea și D. Stăniloaie. Toți au studiat în universități din Austro-Ungaria, în Germania și în alte țări, putând studia numai cu aprobarea Guvernului român. Mulți dintre ei au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918.

S-au întreprins multe acțiuni pentru respectarea testamentară a lui Gojdu. După Marea Unire, Ungaria a boicotat activitatea Fundației, ajungându-se și la blocarea conturilor. După mai multe negocieri, partea maghiară, în 27 octombrie 1937, pune la dispoziția Fundației întregul patrimoniu din Ungaria. A fost recunoscut oficial, de către statul maghiar, dreptul de proprietate al statului român asupra averii Fundației Gojdu, din Budapesta. Au urmat Dictatul de la Viena și bolșevizarea Ungariei. După 1989, s-au reluat discuțiile dintre cele două țări. În 1996, s-a reînființat la Sibiu Fundația Gojdu, sub conducerea academicianului Ioan-Aurel Pop, iar din 2005, președintele Fundației a devenit ÎPS Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, iar membri de drept toți episcopii români ortodocși din Transilvania, Banat și Ungaria (Sentința civilă 608/1996).

Dar intervine vipera politicii. În 25 octombrie 2005, se semnează Acordul guvernelor Ungariei și României asupra înființării Fundației Publice Ungaro-Române Gojdu, competența și funcționarea ei revenind Ungariei. Acordul a fost semnat de ministrul român de Externe, din guvernul Tăriceanu, istoricul Mihai Răzvan Ungureanu, și un secretar de stat maghiar, Andras Barsonyi. Președintele României era Traian Băsescu. Înalții ierarhi ortodocși ai Ardealului au reacționat prompt și vehement, solicitând Parlamentului neratificarea Acordului. Aceeași solicitare și din partea Academiei Române, condusă atunci de Eugen Simion.

Fără nicio izbândă. Esența acestei probleme este că România renunță la revendicările bunurilor materiale ale Fundației situate în Budapesta, evaluate la 1 miliard de euro. Le-am văzut la fața locului. Cum se numește acest act? Dărnicie sau trădare? Închei cu urarea creștinească din Testamentul marelui român Emanuil Gojdu: „Dumnezeu cu voi, iubită patrie și națiune, iubită soție și neamuri! Dumnezeu cu voi, iubiți amici!”

P.S. În vreme ce unii lideri maghiari își croșetează interesele antiromânești când prind ocazia, noi răspundem, când se răspunde, cu comunicate fade, cu declarații politicoase și tardive. Oare nu a venit vremea unor atitudini mai ferme? Vremea notițelor leșinate a trecut. Că trăim tot un fel de umilire. Eu prețuiesc poporul maghiar, dar sunt lideri ai lui care recurg la formulări jignitoare. Cum sunt gesturile doamnei Katalin Novak, președinta Ungariei, care lasă semne controversate când trece pe la noi. A îmbrățișat o bornă de pe teritoriul României vopsită în culorile naționale ale statului vecin, a asistat la inaugurarea unei statui la Carei, unde a avut și comentarii revărsate.

Mai nou, de Rusaliile Catolice de la Șumuleu Ciuc a rostit cuvinte de îngrijorare pentru pierderea Transilvaniei. Că Doamna Ungariei nu a venit să se roage la Sfânta Fecioară, ci a spus: „Nu lăsa să piară Ardealul, Doamne Dumnezeul nostru!” Un vers din imnul secuiesc. De data asta, Ministerul de Externe al României a reacționat politicos. Cu asemenea gesturi din vecini, nu mă simt confortabil într-o Europă care se vrea unită. Vecine, vecine ascultă-mă bine… Istoria nu se repetă când vor unii. Eu propun relații de bună vecinătate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu