Poveşti fermecătoare cu şi despre … filosofi

 

Într-o lume tot mai constipată intelectual şi emoţional-afectiv, „laxativul” cel mai indicat poate fi ultima carte scrisă de către prof. univ. dr. Nicolae Iuga, săliştean la obârşii, care se numeşte Cu lanterna lui iogene prin Facultatea de Filosofie, Editura Revistei Tribuna, Cluj-Napoca, 2023.

Profesorul Nicolae Iuga e, indiscutabil, un cărturar neaoş! Pe lângă asta, el este şi un povestitor fermecător şi remarcabil de tonifiant în relatările sale. Spusele lui te binedispun, descreţindu-ţi mintea şi sufletul. În poveştile lui regăseşti împletite admirabil farmecul humuleşteanului Ion Creangă cu hazul spumos al replicilor personajelor din scrierile lui Ion Luca Caragiale. Nu degeaba, când a editat în urmă cu peste trei decenii Jurnalul de Sighet, îşi ţinea o cronică sub semnătura Diogene. Personajul în cauză a fost un filosof celebru, contemporan cu Socrate, care a rămas în memoria culturală a umanităţii, cunoscut şi sub numele de Diogene Cinicul, poreclă ce îşi are originile în grecescul kynos, care însemna câine, adică un patruped care latră şi din când în când mai şi muşcă.

Din cartea scrisă de un alt Diogene, care s-a numit Laertios, şi care este cunoscută cititorilor cu titlul Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, ştim că acest personaj celebru trăia într-un butoi şi umbla prin agora ateniană, ziua în amiaza mare, căutând cu o lumânare… Omul, adică Arhetipul sau Fiinţa Ideală teoretizată/ concepută de Platon. Celălalt Diogene, adică Laertios, ne mai relatează în cartea pomenită mai devreme că tizul său l-a sfidat, câineşte, pe marele Alexandru Macedon, cerându-i obraznic să nu îl priveze de lumina Soarelui, umbra lui Alexandru căzând asupra lui Diogene. Şi iată că după mai bine de două milenii, un alt Diogene caută, de astă dată nu cu lumânarea, ci cu lanterna, căci suntem în era tehnologiilor digitale, acelaşi arhetip al fiinţei umane, evocând întâmplări pe care le-a trăit pe timpul studenţiei la Facultatea de Filozofie din Bucureştii anilor ’70. Indiscutabil, dincolo de erudiţia sa copleşitoare, pe care puţini profesori care predau Filosofia, inclusiv cei care sunt angrenaţi în şcolile doctorale din mândra noastră patrie, erudiţie pe care a dobândit-o numai printr-o lectură temeinică şi constantă, prof. Nicolae Iuga este înzestrat – aşa cum am mai spus – şi cu ha­rul/ darul/ talentul de mare povestitor! Atât prin viu grai, cât mai ales prin ceea ce a scris/ scrie.

În ultima sa carte, autorul evocă, probabil ca orice pensionar care trăieşte din nesfârşitele amin­tiri, o sumedenie de întâmplări din juneţea sa universitară. Din cele 26 de scene descrise în carte, unele sunt absolut memorabile, cum ar fi de pildă cea despre Farsa făcută profesorului Ion Banu de către Alexandru Monciu-Sudinski, despre Profesori de la Filozofie implicaţi în fraudarea admiterii la Facultatea de Drept, despre Un profesor universitar care şi-a plagiat propria lucrare de licenţă… Însă, după gusturile mele, „perla coroanei” mi se pare a fi evocarea unei întâmplări cu genialul matematician Grigore Moisil. Pe scurt, povestea sună cam aşa: „Între anii 1970-1972, Mircea Maliţa este numit ministru al Învăţământului, calitate în care îl cooptează şi pe Grigore Moisil într-un fel de Consiliu consultativ al Ministerului. La şedinţa din Minister, când s-a anunţat modificarea preconizată de Elena Ceauşescu, care prevedea ca profesorul să stea zilnic câte 8 ore în Universitate, la fel ca orice om al muncii, la întrebarea adresată lui Moisil, ilustrul matematician a răspuns: „Depinde de ce aveţi nevoie. Aveţi nevoie de capul sau de curul meu. Că, dacă aveţi nevoie de curul meu, eu pot să stau 8 ore pe zi în Universitate cu curul pe scaun” (pag. 137).

În fine, cu toate întâmplările spumoase şi plăcute lecturii, care nu pot să nu te înveselească, cred că în această carte, ce per ansamblu poate fi memorabilă, nu şi-ar fi avut locul ultimele două capitole. Mie îmi pare a fi superfluă şi gratuită informaţia ce ar viza performanţele publicistice şi intelectual-academice ale lui Nicolae Iuga. Omul nostru e tobă de carte!

 

prof. Ioan ŢIPLEA