2.Limbile (dialectele) indiene și culturile/filosofiile lor aferente
Cred
că orice discuție serioasă despre
limbă și limbajul articulat (al
doilea sistem de semnalizare) trebuie să aibă permanent în vedere ceea ce deja
am sugerat în al doilea volum din seria Trebuința și
anevoința înțelepțirii
omului (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2018):
a)Concluzia
psihologului american David Premack după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un foarte simplu limbaj al semnelor:
„Vorbirea umană este un obstacol în calea toriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.
b)Remarca
lui William H. Calvin despre faptul că „nimeni nu a explicat încă” trecerea de
la modul de exprimare al animalelor, care folosesc un sunet pentru un mesaj, la
capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei.
c)Centrul
vorbirii sau zona lui Broca (regiunea
lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperit la maimuțe.
d)În
cartea The Language Instinct (Instinctul
vorbirii), canadianul Steven Pinker pornește de la două premise incontestabile („Niciodată nu s-a
descoperit vreun trib mut” și
„N-a existat vreo regiune care să constituie «leagănul» vorbirii, un loc de
unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”), pentru a trage
o concluzie (deocamdată) fără replică din partea științificilor:
„Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe
lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim
că vorbirea este...rezultatul unui instinct uman deosebit”.
e)Nu
există limbă sau limbi primitive și creierul uman n-a fost „cablat” pentru o singură limbă,
ci a fost conceput de Creator ca noi să putem învăța mai multe limbi. De pildă, creierul unui copil este
capabil să asimileze rapid o limbă complicată, pe când creierul unui cimpanzeu
nu-i în stare să folosească cele mai simple entități ale limbajului uman. Deoarece forța cuvântului alimentat de Cuvânt are mai multă
eficacitate decât oricare altă forță, originea limbajului rămâne „unul dintre cele mai
deconcertante mistere ale creierului uman”, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii.
Aceste
realități metaștiințifice,
dar mai ales enorma diferență
produsă de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al oamenilor, l-au determinat pe
teologul elvețian Ludwig Koehler să
spună cu toată convingerea: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un
miracol”!
...După
această trebuincioasă introducere în misteriosul statut al limbajului, să vedem
cum (în afară de limba sanscrită) s-a ajuns astăzi în India la „circa 220 de
limbi și dialecte diferite, dintre
care cele mai multe aparțin
limbilor indo-europene (bengali, hindi) și câteva formează grupul limbilor dravidiene și munda sau colariene” (Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982).
Iar
Teofil Simenschy, primul român care a tradus direct din sanscrită „mai mult
decât toți ceilalți specialiști români la un loc” (Cicerone Poghirc în „Cuvânt
înainte” la cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii) ne face
cunoscut că înșiși arienii, cotropitorii Punjabului, „vorbeau o limbă
indo-europeană” și că așa se cheamă „orice grai care prezintă un sistem fonetic și morfologic asemănător aceluia pe care-l constatăm în
limba greacă, latină, gotică etc.”. Atât de asemănător, continuă marele
indianist român, încât „s-a observat că sanscrita veche prezenta concordanțe (potriviri) cu greaca lui Homer, cu latina și cu alte limbi europene”, fapt ce-l va determina pe
Franz Bopp, care începuse în 1812 studiul sanscritei la Paris, să publice în
anul 1816, în limba germană, cartea Despre
sistemul de conjugare al limbii sanscrite, în comparație cu greaca, latina, persana și germana.
Acesta-i,
de altminteri, anul în care dobândește consacrare noțiunea „familia de limbi indo-europene” (subîmpărțită în indo-iranica sau arica, greaca, italo-celtica,
balto-slava, germana, armeana, albaneza), cu toate că, încă din secolul al
XVI-lea, călătorul italian Filippo Sassetti a sesizat și semnalat frapante asemănări între sanscrită și limbile europene, înrudirea dintre aceste limbi fiind
recunoscută în 1876 de englezul W. Jones și științific demonstrată de Franz Bopp în cartea Konjugationssistem ce apare tot atunci.
N.B.:Pe
filieră germană a avut loc atât apropierea lui Mihai Eminescu de cultura și gândirea indiană (de ex., includerea Imnului Creațiunii în Scrisoarea
I, respectiv poezia Kamadeva),
cât și a lui George Coșbuc. Indologul român nu ezită să afirme că, pentru Antologia sanscrită și a sa Sacontala,
Coșbuc a utilizat varianta
bengaleză, care cunoaște mai
multe traduceri în germană: Forster (1791), Hirzel (1833), Fritze (1877).
Cu toate
că istoria Indiei este mai puțin
cunoscută, „din cauză că indienii nu aveau simțul istoriei” (T. Simenschy), astfel că despre populația cea mai veche a Indiei „nu se știe ceva sigur”, Emilian Vasilescu presupune că „membrii
unor triburi (munda, colarieni), împrăștiați astăzi
prin India centrală și în
insula Ceylon (Sri Lanka din 1972), ar reprezenta urmașii celei mai vechi populații indiene”. Și iarăși
se presupune că peste acești
străvechi locuitori s-au suprapus dravidienii (foarte răspândiți în India încă din mileniul al IV-lea î.e.n. și considerați de unii antropologi moderni drept o ramură a rasei
mediteraneene, adică înrudiți
cu sumerienii, etruscii, minoenii din Creta etc.), care – între anii 2500-1500
î.e.n. – au creat o apreciabilă civilizație: „se ocupau cu agricultura și creșterea
vitelor, lucrau fierul, aurul și
argintul, țeseau lână și bumbac, cunoșteau scrisul – un scris ideografic asemănător
hieroglifelor – aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul,
Mesopotamia și Creta” (E.
Vasilescu).
Apoi,
iar astea nu mai sunt presupuneri, se știe că între anii 2000-1500 î.e.n., arienii (după unii
termenul derivă din „aryas”=nobili, oameni liberi sau de aceeași rasă, după alții de la rădăciana „a ara”) au venit dinspre Podișul Pamir și,
pătrunzând în India prin strâmtoarea Cheiber, i-au împins pe dravidieni spre
Podișul Deccan, astfel punând
stăpânire pe tot nordul peninsulei.
Tot ce
se poate ca pătrunderea triburilor ariene în India să se fi făcut încetul cu
încetul și fără să întâmpine o prea
mare rezistență din partea băștinașilor.
Însă, ne informează E. Vasilescu, sigur este că, în pofida trufiei arienilor și a disprețului lor față de dravidieni, invadatorii „n-au putut împiedica întru
totul amestecul de rase, care a modificat în oarecare măsură caracteristicile
lor indo-iraniene și a dat naștere unei mari diversități lingvistice”.
Se subînțelege, ne atenționează T. Simenschy, că din această mare diversitate
face parte și dravidiana, o
familie de limbi „ce nu pare a fi înrudită cu niciuna din limbile cunoscute”.
Dravidiana actuală se vorbește
în sudul Indiei și cuprinde
următoarele limbi: tumula sau tamila, vorbită de peste 18 milioane de
indieni din sudul peninsulei și
nordul Sri Lankăi (emigranții
au dus această limbă până în Africa de Sud), telugu pe coasta de est (peste 20 de milioane de vorbitori) și canada sau canareza pe coasta de vest a Indiei
(circa 10 milioane de vorbitori). În plus, fiecare din aceste limbi are propria
ei literatură. De pildă, literatura tamulilor este nu doar cea mai veche dintre
toate literaturile dravidiene (datează din primele secole ale erei noastre),
dar valoarea și bogăția ei sunt întrecute doar de literatura sanscrită.
Părerea
autorizată a marelui indolog Simenschy este aceea că indo-iranica a dominat
peninsula și că graiul indienilor
cuprinde trei stadii de evoluție:
indiana veche (aceasta se împarte în
vechea indiană propriu-zisă sau vedica
și vechea indiană mai
recentă sau sanscrita), indiana medie și indiana nouă (modernă).
După cum
îi spune chiar numele, vedica este limba în care s-au scris cele patru Vede (în sanscrită, vedas=învățătură,
nume dat științei divine), acestea fiind cele mai vechi scrieri
filosofico-literare și
religioase ale indienilor: Rig-Veda (Veda
imnurilor), Sama-Veda (Veda
cântecelor), Iayur-Veda (Veda
rugăciunilor) și Atharva-Veda (Veda descântecelor).
Cu
următoarele două precizări în ceea ce privește rig-vedica:
a)Limba
întrebuințată în cele 1028 de
imnuri, toate în versuri, se deosebește atât de puțin de iranica Avestei
lui Zarathustra, „încât cine cunoaște vedica, poate înțelege ușor și avestica” (T. Simenschy);
b)Unele
imnuri sunt scrise într-o limbă arhaică, altele (cartea a X-a, de pildă) sunt
elaborate într-o limbă mai recentă, acestei etape de evoluție aparținând
celelalte Vede, Brahmanele (limba acestora mai poartă numele de postvedică), Upanișadele și, în parte, Sutrele,
căci – ne face cunoscut același Simenschy
– în ele „mantra, formule scoase din Rig-Veda, reprezintă încă vechiul stadiu
al limbii”.
În
secolul al IV-lea e.n., limba vedică a fost codificată de celebrul gramatician
Pānini la un atare nivel semiologic (rezultatul codificării este limba
sanscrită sau „perfectă”, limba sfântă alături de cea vedică, însă nevorbită în
popor, ci doar utilizată de reprezentanții înaltei spiritualități indiene), încât Sergiu Al-George vorbește de „miracolul gramatical indian” în cartea Limbă și gândire în cultura indiană, subintitulată Introducere
în semiologia indiană (Editura Științifică
și Enciclopedică, București, 1976): „(...) atât L. Bloomfield, părintele
structuralismului american, cât și F. de Saussure, al celui european, au fost nu numai
admiratori ai lui Pānini, dar și
totodată profunzi cunoscători ai operei sale, la care aveau un acces direct,
cum atestă unele din cercetările lor”. Puțin mai departe afirmă ritos: „Descifrând structurile
limbajului cu ajutorul structurilor mitico-rituale, gramatica indiană a
procedat invers decât structuralismul contemporan și până la urmă a înțeles mai mult despre limbă decât înțeleg structuraliștii în domeniul mitului și al ritului”...
La urma
urmei chiar în sanscrită sunt mai multe „straturi” cronologice: sanscrita
lui Pānini, sanscrita
epică și sanscrita clasică (limba
literară de după Pānini).
Din
indiana medie fac parte graiurile prakritice
și pāli (două din limbile întrebuințate în budism și jainism), iar din familia limbilor indiene moderne,
toate purcese din același fond
arian, mai răspândite, iar prin aceasta mai însemnate, sunt sindhi, hindi, bengali și urdu.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
24-25 iulie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu