Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (II)

 2.Limbile (dialectele) indiene și culturile/filosofiile lor aferente

            Cred că orice discuție serioasă despre limbă și limbajul articulat (al doilea sistem de semnalizare) trebuie să aibă permanent în vedere ceea ce deja am sugerat în al doilea volum din seria Trebuința și anevoința înțelepțirii omului (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2018):

            a)Concluzia psihologului american David Premack după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un foarte simplu limbaj al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea toriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.

            b)Remarca lui William H. Calvin despre faptul că „nimeni nu a explicat încă” trecerea de la modul de exprimare al animalelor, care folosesc un sunet pentru un mesaj, la capacitatea unică a omului de a folosi regulile sintaxei.

            c)Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperit la maimuțe.

            d)În cartea The Language Instinct (Instinctul vorbirii), canadianul Steven Pinker pornește de la două premise incontestabile („Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut” și „N-a existat vreo regiune care să constituie «leagănul» vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”), pentru a trage o concluzie (deocamdată) fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este...rezultatul unui instinct uman deosebit”.

            e)Nu există limbă sau limbi primitive și creierul uman n-a fost „cablat” pentru o singură limbă, ci a fost conceput de Creator ca noi să putem învăța mai multe limbi. De pildă, creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă complicată, pe când creierul unui cimpanzeu nu-i în stare să folosească cele mai simple entități ale limbajului uman. Deoarece forța cuvântului alimentat de Cuvânt are mai multă eficacitate decât oricare altă forță, originea limbajului rămâne „unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului uman”, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii.

            Aceste realități metaștiințifice, dar mai ales enorma diferență produsă de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al oamenilor, l-au determinat pe teologul elvețian Ludwig Koehler să spună cu toată convingerea: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un miracol”!

            ...După această trebuincioasă introducere în misteriosul statut al limbajului, să vedem cum (în afară de limba sanscrită) s-a ajuns astăzi în India la „circa 220 de limbi și dialecte diferite, dintre care cele mai multe aparțin limbilor indo-europene (bengali, hindi) și câteva formează grupul limbilor dravidiene și munda sau colariene” (Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982).

            Iar Teofil Simenschy, primul român care a tradus direct din sanscrită „mai mult decât toți ceilalți specialiști români la un loc” (Cicerone Poghirc în „Cuvânt înainte” la cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii) ne face cunoscut că înșiși arienii, cotropitorii Punjabului, „vorbeau o limbă indo-europeană” și că așa se cheamă „orice grai care prezintă un sistem fonetic și morfologic asemănător aceluia pe care-l constatăm în limba greacă, latină, gotică etc.”. Atât de asemănător, continuă marele indianist român, încât „s-a observat că sanscrita veche prezenta concordanțe (potriviri) cu greaca lui Homer, cu latina și cu alte limbi europene”, fapt ce-l va determina pe Franz Bopp, care începuse în 1812 studiul sanscritei la Paris, să publice în anul 1816, în limba germană, cartea Despre sistemul de conjugare al limbii sanscrite, în comparație cu greaca, latina, persana și germana.

            Acesta-i, de altminteri, anul în care dobândește consacrare noțiunea „familia de limbi indo-europene” (subîmpărțită în indo-iranica sau arica, greaca, italo-celtica, balto-slava, germana, armeana, albaneza), cu toate că, încă din secolul al XVI-lea, călătorul italian Filippo Sassetti a sesizat și semnalat frapante asemănări între sanscrită și limbile europene, înrudirea dintre aceste limbi fiind recunoscută în 1876 de englezul W. Jones și științific demonstrată de Franz Bopp în cartea Konjugationssistem ce apare tot atunci.

            N.B.:Pe filieră germană a avut loc atât apropierea lui Mihai Eminescu de cultura și gândirea indiană (de ex., includerea Imnului Creațiunii  în Scrisoarea I, respectiv poezia Kamadeva), cât și a lui George Coșbuc. Indologul român nu ezită să afirme că, pentru Antologia sanscrită și a sa Sacontala, Coșbuc a utilizat varianta bengaleză, care cunoaște mai multe traduceri în germană: Forster (1791), Hirzel (1833), Fritze (1877).

            Cu toate că istoria Indiei este mai puțin cunoscută, „din cauză că indienii nu aveau simțul istoriei” (T. Simenschy), astfel că despre populația cea mai veche a Indiei „nu se știe ceva sigur”, Emilian Vasilescu presupune că „membrii unor triburi (munda, colarieni), împrăștiați astăzi prin India centrală și în insula Ceylon (Sri Lanka din 1972), ar reprezenta urmașii celei mai vechi populații indiene”. Și iarăși se presupune că peste acești străvechi locuitori s-au suprapus dravidienii (foarte răspândiți în India încă din mileniul al IV-lea î.e.n. și considerați de unii antropologi moderni drept o ramură a rasei mediteraneene, adică înrudiți cu sumerienii, etruscii, minoenii din Creta etc.), care – între anii 2500-1500 î.e.n. – au creat o apreciabilă civilizație: „se ocupau cu agricultura și creșterea vitelor, lucrau fierul, aurul și argintul, țeseau lână și bumbac, cunoșteau scrisul – un scris ideografic asemănător hieroglifelor – aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul, Mesopotamia și Creta” (E. Vasilescu).

            Apoi, iar astea nu mai sunt presupuneri, se știe că între anii 2000-1500 î.e.n., arienii (după unii termenul derivă din „aryas”=nobili, oameni liberi sau de aceeași rasă, după alții de la rădăciana „a ara”) au venit dinspre Podișul Pamir și, pătrunzând în India prin strâmtoarea Cheiber, i-au împins pe dravidieni spre Podișul Deccan, astfel punând stăpânire pe tot nordul peninsulei.

            Tot ce se poate ca pătrunderea triburilor ariene în India să se fi făcut încetul cu încetul și fără să întâmpine o prea mare rezistență din partea băștinașilor. Însă, ne informează E. Vasilescu, sigur este că, în pofida trufiei arienilor și a disprețului lor față de dravidieni, invadatorii „n-au putut împiedica întru totul amestecul de rase, care a modificat în oarecare măsură caracteristicile lor indo-iraniene și a dat naștere unei mari diversități lingvistice”.

            Se subînțelege, ne atenționează T. Simenschy, că din această mare diversitate face parte și dravidiana, o familie de limbi „ce nu pare a fi înrudită cu niciuna din limbile cunoscute”. Dravidiana actuală se vorbește în sudul Indiei și cuprinde următoarele limbi: tumula sau tamila, vorbită de peste 18 milioane de indieni din sudul peninsulei și nordul Sri Lankăi (emigranții au dus această limbă până în Africa de Sud), telugu pe coasta de est (peste 20 de milioane de vorbitori) și canada sau canareza pe coasta de vest a Indiei (circa 10 milioane de vorbitori). În plus, fiecare din aceste limbi are propria ei literatură. De pildă, literatura tamulilor este nu doar cea mai veche dintre toate literaturile dravidiene (datează din primele secole ale erei noastre), dar valoarea și bogăția ei sunt întrecute doar de literatura sanscrită.

            Părerea autorizată a marelui indolog Simenschy este aceea că indo-iranica a dominat peninsula și că graiul indienilor cuprinde trei stadii de evoluție: indiana veche (aceasta se împarte în vechea indiană propriu-zisă sau vedica și vechea indiană mai recentă sau sanscrita), indiana medie și indiana nouă (modernă).

            După cum îi spune chiar numele, vedica este limba în care s-au scris cele patru Vede (în sanscrită, vedas=învățătură, nume dat științei divine), acestea fiind cele mai vechi scrieri filosofico-literare și religioase ale indienilor: Rig-Veda (Veda imnurilor), Sama-Veda (Veda cântecelor), Iayur-Veda (Veda rugăciunilor) și Atharva-Veda (Veda descântecelor).

            Cu următoarele două precizări în ceea ce privește rig-vedica:

            a)Limba întrebuințată în cele 1028 de imnuri, toate în versuri, se deosebește atât de puțin de iranica Avestei lui Zarathustra, „încât cine cunoaște vedica, poate înțelege ușor și avestica” (T. Simenschy);

            b)Unele imnuri sunt scrise într-o limbă arhaică, altele (cartea a X-a, de pildă) sunt elaborate într-o limbă mai recentă, acestei etape de evoluție aparținând celelalte Vede, Brahmanele (limba acestora mai poartă numele de postvedică), Upanișadele și, în parte, Sutrele, căci – ne face cunoscut același Simenschy – în ele „mantra, formule scoase din Rig-Veda, reprezintă încă vechiul stadiu al limbii”.

            În secolul al IV-lea e.n., limba vedică a fost codificată de celebrul gramatician Pānini la un atare nivel semiologic (rezultatul codificării este limba sanscrită sau „perfectă”, limba sfântă alături de cea vedică, însă nevorbită în popor, ci doar utilizată de reprezentanții înaltei spiritualități indiene), încât Sergiu Al-George vorbește de „miracolul gramatical indian” în cartea Limbă și gândire în cultura indiană, subintitulată Introducere în semiologia indiană (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976): „(...) atât L. Bloomfield, părintele structuralismului american, cât și F. de Saussure, al celui european, au fost nu numai admiratori ai lui Pānini, dar și totodată profunzi cunoscători ai operei sale, la care aveau un acces direct, cum atestă unele din cercetările lor”. Puțin mai departe afirmă ritos: „Descifrând structurile limbajului cu ajutorul structurilor mitico-rituale, gramatica indiană a procedat invers decât structuralismul contemporan și până la urmă a înțeles mai mult despre limbă decât înțeleg structuraliștii în domeniul mitului și al ritului”...

            La urma urmei chiar în sanscrită sunt mai multe „straturi” cronologice: sanscrita lui  Pānini, sanscrita epică și sanscrita clasică (limba literară de după Pānini).

            Din indiana medie fac parte graiurile prakritice și pāli (două din limbile întrebuințate în budism și jainism), iar din familia limbilor indiene moderne, toate purcese din același fond arian, mai răspândite, iar prin aceasta mai însemnate, sunt sindhi, hindi, bengali și urdu.

           

            Sighetu Marmației,                                                  George  PETROVAI

              24-25 iulie 2019