CONDUITA DEMNITARULUI – MODELUL ȘI IMPACTUL EI PUBLIC

 Demn, demnitate, demnitar Cuvintele insuflă în societate şi în vieţile noastre valori sau, dimpotrivă, nonvalori. Cum vorbim astfel suntem. Numim cu ele realitatea, elanurile, durerile şi ţintele noastre. Noţiunile demn, demnitate, demnitar se află într-o înrudire semantică ce se repercutează profund în mentalul public. Din start, de la originea lor latină şi franceză, ele aduc în limba română şi augmentează fie o trăsătură morală exemplară, fie o funcţie publică, sau un rol important pe care, în societăţile moderne, îl primeşte o persoană ce activează într-o instituţie de decizie a statului. Limba română a preluat demn din adjectivul latin dignus, cu sensurile: capabil, demn, vrednic, merituos, distins şi, respectiv, şi demnitate din substantivul latin dignitas-atis. Primul indică o paletă de însuşiri cu cono­taţii morale ce tind spre superlativ, al doilea ne dă conceptul rezultat din deţinerea acestor însuşiri, cu toată gama de sensuri etice: prestigiu, autoritate morală, calitatea de-a fi demn, integritate, dar şi: gravitate, măreţie, faimă, distincţie.

Înrudit semantic cu demn, demnitate, în limba română avem şi demnitar, rezultat probabil şi ca derivat din demn, dar şi provenit din francezul dignitaire. Preluat în etapa modernă, a formării statului, prin contactele şi contaminările culturale cu Franţa, specifice secolului al XIX –lea, tineri trimişi la studii, relaţii politice şi diplomatice, împrumuturi şi influenţe culturale, tradiţii istorice, înrudiri etc. , cuvântul demnitar a trecut din sfera etică spre cea politică şi sociologică cu sensul actual de înalt funcţionar public al statului.

A fi demnitar al statului înseamnă a deţine o funcţie publică, politică sau administrativă, ca urmare fie a unor alegeri, fie a unei competiţii la care cel în cauză a participat. Acest statut se întemeiază, ca pe o piatră unghiulară, pe conceptul moral de demnitate, cu toată încărcătura etică derivată semantic de la însuşirea demn. Aşa se face că, atunci când vorbim de înalte funcţii administrative sau politice, ne place să le spunem demnitari celor care le deţin, şi credem că ele sunt ocupate de inşi demni, integri, distinşi şi prestigioşi, că ei sunt demnitarii noştri, ai statului român. Aceste funcţii se acced, şi ca urmare a unei prestaţii cu rezultate notabile în domeniile şi în profesiile celor vizaţi pentru demnităţi publice, deoarece prestaţia oferă credibilitate, notorietate, prestigiu. Rezultatele ei îi dau faimă şi demnitate celui care se vrea atestat ca demnitar public.

De aceea, când rostim sau auzim sintagmele demnitar al statului sau demnitate publică, de îndată ne reverberează-n minte nu doar înalta funcţie ocupată de cineva ca, de pildă, preşedinte, ministru, prefect, senator, primar, ci şi toată gama de sensuri morale presupuse: prestigiu, cinste, integritate, notorietate. A fi demnitar presupune – cum altfel? – a fi integru, loial, exemplar în muncă, amiabil în atitudine, exigent în conduită, a fi capabil să-i ghidezi pe alţii în sensul cel mai bun al termenului, a crea şi a oferi societăţii valorile tale. Societatea noastră, cu înclinaţie paternalistă, precum toate societăţile puţin conservatoare, e obişnuită să-şi privească demnitarii ca pe nişte inşi model, e gata să-i respecte, să li se supună, să-i urmeze, să-i iubească. Aceasta poate fi o oportunitate şi o facilitate pentru un aspirant la o demnitate publică.

Conduita demnitarilor e un model public, neostentativ, dar ferm şi modelator. În privinţa atitudinii, a conduitei şi stilului, a relaţionării şi comunicării cu societatea – fie ironic sau respectuos, reverenţios sau grav şi rezervat, fie, dimpotrivă, superior, dispreţuitor şi persiflant – acestea produc impact direct în conştiinţa publică, ba chiar orientează şi ghidează. Atitudinea demnitarului poate nu doar influenţa, ci poate chiar modela planul social, şi o face frecvent în sensul bun, sau ba. Astfel se afirmă adesea că o societate seamănă conducătorilor ei, poporul e precum regele lui, e precum preşedintele lui, precum guvernanţii lui, căci atitudinile, gesturile şi faimoasele replici ale demnitarului se repercutează şi se imprimă în mentalul public. Există atâtea exemple în istorie şi în instituţii.

Dacă vizitezi Prefectura Maramureş, fie cu ţinta precisă a unei audienţe la prefect, sau, dacă treci doar prin instuituţie către alte birouri şi ai norocul să-l întâlneşti pe holuri pe dl prefect Vasile Moldovan, ai bucuria de-a întâlni persoana care se suprapune exact cu tiparul comportamental şi atitudinal al demnitarului. În cazul unei întâlniri pe holuri vei fi salutat/ă cu reverenţă şi cu zâmbet calm de Dl prefect, cu o schiţată înclinare a capului. Politeţea, bunul simţ şi atitudinea amiabilă sunt gazde în Prefectura Maramureş. Domnia sa îşi urmează programul zilei dar îţi dă scurt certitudinea că nu eşti intrus într-un spaţiu excesiv oficializat, ce nu are timp de cetăţeni. Dimpotrivă. Dacă ai experienţa unei audienţe, eşti tratat cu toată deferenţa şi atenţia de la intrarea pe poarta instituţiei până sus la birouri. Întrevederea se desfăşoară calm, cu atenţia şi concentrarea pe care o problemă supusă atenţiei prefectului le implică. Nu se va ridica, dându-ţi senzaţia grabei, a tratării cu superficialitate, a delegării problemei tale către alţii. Prefectul nu-ţi dă sentimentul că problema ta disconfortează, că e şeful grăbit, care are multe altele pe cap, că problema ta e minoră sau e doar una din multele care apasă în programul încărcat al zilei. Răbdarea şi atenţia pe detaliu, disponibilitatea de înţelegere exactă a cazului îţi dau certitudinea că se caută soluţii optime, legale, corecte, par­că anume pentru tine. Nu-ţi dă sentimentul disconfortant că are altceva mai important decât chestiunea cu care tu ai mers acolo. Niciun aer de superioritate, nici vreo fărâmă de aroganţă, cum se mai întâmplă în unele cazuri. Calmul şi concentrarea pe situaţia expusă conduc la soluţii bune, perfecte, legale. Nu percepi aerul grăbit, deşi programul poate ar presupune asta, nici iritat de tipul unor şefi cu aere arogante. Nu vorbeşte la telefon, nu îl cheamă cineva tocmai atunci altundeva. Domnia Sa e cu atenţia acolo unde se află fizic.

Un stil de autentic demnitar depistez în conduita prefectului de Maramureş. Şi, cum un atare stil se poartă rar, căci destui şefi, directori sau manageri cred că graba sau aerul de superioritate le aureolează funcţia, ori că aroganţa ar fi emblema distincţiei, de curiozitate şi plăcut impresionată, m-am uitat în CV-ul Dlui prefect, afişat pe net. Dens şi lapidar, aflu că e avocat de profesie, că a patronat cu numele Domniei Sale un birou de avocatură în Sighetu Marmaţiei. Văd aici şi o anumită modestie a celui pentru care faptele prevalează. Aceasta îmi certifică prestaţia profesională care dă notorietate şi ridică în faţa celui interesat, trepte care îl duc spre o demnitate publică. Ce bine ar fi dacă partidele, organizaţiile, instituţiile, domeniile şi-ar face din asta un criteriu de selecţie pentru cele mai înalte funcţii. E aici principiul menţionat de St. Covey în cartea sa, Etica liderului eficient, notorietatea profesională e treapta primă pe care cineva urcă sigur în carieră şi apoi spre demnităţi publice.

Concluzie Stilul personal şi profesional practicat de prefectul Vasile Moldovan poate fi pilduitor pentru alţi şefi de departamente, de servicii şi instituţii. De ce? Pentru că demnitarul este cel care conferă emblema instituţiei, o aureolează cu stilul şi personalitatea lui. El nu vulnerabilizează autoritatea prin scheme ilicite şi artificii de natură să-i fragilizeze statutul instituţiei sale, ci o fortifică, făcând-o să funcţioneze impecabil. Întărind prestigiul instituţiei, înal­tul demnitar apără şi întăreşte Statul Român, serveşte ţării sale. Precum cavalerul de odinioară îşi sporea nobleţea şi faima apărând coroana şi pe regele său.

                                                     Prof. Floriana Teodora Ştefan