“Noi prin vremi ce ne-ncercară
Altă armă n-am avut
Numai dragostea de ţară
Ce strămoşii ne-o lăsară,
Şi pe Sfântul Domn de scut.” (G. Coșbuc)
Azi, 24 ianuarie 2021, la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, “am depus o coroană de mulțumiri”. Sigur că s-au depus și coroane de flori. Dar noi, cei din Mireș n-am ajuns cu florile. I-am adus omagii, fiecare cât am simțit. Nu cred că ar fi fost cineva, care să fi uitat de importanța zilei de azi. Ori dacă s-ar fi întâmplat, a avut grijă, vrednicul nostru primar, d-l ing. Ioan Mătieș,(om ”cu naturelul simțitoriu ”), să ne bucure, prin invitația la noi în comunitate, a domnului Claudiu Pintican, directorul Teatrului ARARAT din Baia Mare. A fost un moment poetic înălțător! Am revăzut, cu ochii minții, cum, la 1859, intelectualitatea și poporul au mers – ca și la 1848-1849, în mare măsură – împreună, „mână cu mână” (cum scria Alecsandri), creând acel „concert” de care orice popor are nevoie spre a fi națiune. Iar românii, atunci când s-a împlinit sorocul, au știut să fie o națiune. Aceasta trebuie să o știe neapărat românii de astăzi, ca să înțeleagă că gloria trecutului nostru – atunci când s-a manifestat – nu a este o invenție și că ea ne poate fi reazem pentru prezent și pentru viitor. Ne-am purtat crucea ca popor şi ca naţiune prin această lume în epoci mult mai întunecate. Ne-am văzut satele arse şi risipite, ne-am plâns fii şi părinţii sacrificaţi, ne-am trezit cu limba înstrăinată, cu biserica interzisă şi cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv. Istoria unirii noastre este istoria vieţuirii noastre, iar unirea politică de la '59 a fost mărturia puterii unei naţiuni renăscute. Doamne, unde-s acei români! Românul pe care l-am cunoscut eu, când eram copil, era bland, supus. A trăit mereu în Țara lui Tu împărat, unde regină este smerenia, credința, vitejia. Dintr-odată a venit un regim atât de brutal și atât de injust, încât omul a început să se apere cu dinții, să se înrăiască. Au venit și aceste vremi!! Ei, lumea este parcă, decojită de morală, binele aproapelui este plicticos. Nu e de ajuns să moară capra vecinului, ci însuși vecinul. O lume decojită de morală în care binele este plicticos. Și, sigur că dăm vina pe cei ce ne conduc! Drept-u-i că toți spun că ne vreau binele... să nu ni-l lăsăm luat! Tot uităm că, aci pe pământ suntem turiști/ venim, stăm o vreme și apoi plecăm fără să ne coste nimic. Deci să ne petrecem fiecare zi într-un mod bun și util, în care compasiunea și blândețea să fie religia universală. M-am cam luat cu vorba! Dascălul din mine se tot ițește! Ziua să vă fie luminoasă și frumoasă!
Profesor invatamant primar Emilia POP, Mireşu Mare
Foto: Arhiva personală GDL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu