joi, 13 mai 2021

Învierea lui Lazăr

 

Umblând cu predicarea în Iudeea,

Samaria şi Galilea,

Iisus avea şi prieteni iubitori

la care El trăgea adeseori,

 

fie că obosit, vroia

doar somnul nopţii-ntremător,

fie că-n gând îi revedea

cu-acelaşi dor răscolitor.

 

Iar în Betania-i avea

pe Lazăr, Marta şi Maria,

trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi

(întruchipau chiar bucuria)

 

prin felul lor de-a se purta

cu îngerească gingăşie,

încât El se simţea nespus de bine

într-o atare companie...

 

Taman când era ocupat

cu predicatu-n depărtare

(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”

dădea mesaju-ncredinţare),

 

fu-nştiinţat că Lazăr zace

de-o-ngrozitoare maladie

şi că-n puţine zilişoare

el va fi-ntins pe năsălie.

 

Într-adevăr, doar două zile

mai dăinuit-a agonia

şi Lazăr ochii i-a închis

ca să dea piept cu veşnicia.

 

Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,

înspre Betania porni,

dar oamenii-L opreau pe drum

nu doar spre a-L preamări,

 

 ci şi să-i vindece de boli,

ca prin minuni în El să creadă –

bolnavii să-şi ia patu-n spate

şi orbii lumea să o vadă,

 

astfel că ţinta Şi-o atinse

după ce Lazăr fu-ngropat

într-o adâncă peşteră

din marginea acelui sat.

 

Întâmpinat cu multă jale

de rudele îndoliate,

Iisus îndată S-a-ndreptat

către acel mormânt aparte,

 

urmat la mică depărtare

de gloata curioşilor

avizi de altă mare faptă

din seria minunilor.

 

Ajunşi la peşteră, Mesia

rosti o rugă inspirată

către Acel ce L-a trimis

şi toate prin El le arată.

 

Apoi, îndepărtând pietroiul

de pe mormântul întocmit,

pe Lazăr l-a chemat afară

şi el îndată a ieşit!

 

                                                                                    George  PETROVAI

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu