Eminescu. Ziua Scriitorului

                                                                      de Gheorghe PÂRJA
 În urmă cu 132 de ani, se stingea din viață, la ora 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu, Mihai Eminescu. Avea 39 de ani. În ziua următoare, ziarul „Românul” anunța la știri: Eminescu nu mai este! Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sfântul Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu ramuri de tei. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor.” După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, tras de doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește cel de-al doilea discurs funebru. Apoi, cortegiul, la care se adaugă mulți bucureșteni, pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei, Dealul Filaret și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, numit astăzi Bellu. În urma sicriului au mers Lascăr Catargi, prim-ministru, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti. Patru elevi, de la Școala normală, au purtat sicriul pe umeri până la groapă. O ceremonie simplă parcă urmând un gând al poetului: „Un om poate avea totul neavând nimic, și nimic având totul.”

Personalități ale vremii au scris cuvinte la despărțire. Iosif Vulcan: „Națiunea mea îmbracă doliu! Literatura noastră jelește! Poezia românească plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă. Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.” I. L. Caragiale: „Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub teiul sfânt, n-am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții lui.” Peste vreme, G. Călinescu scria: „Astfel se stinse, în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte-o stea va veşteji pe cer, în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Și nu pot să uit formularea lui Tudor Arghezi: „Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește.” Vremea trece, iar moartea poetului nu mai este o jelire. Este puterea iubirii întrupată în bucuria limbii române. S-au scris cărți despre Eminescu, sculptorii i-au dăltuit spiritul în bronz, sau în piatră, poeții îi sunt recunoscători prin cuvânt. Fiecare și-a ales un vers eminescian să-i fie mai ușoară călătoria cea lungă. Nichita locuiește în cer rezemat de un strigăt abisal, eminescian: „Nu credeam să învăț a muri vreodată.” Așa, Eminescu s-a întors din moarte. Cine are răbdare, și odihnă în țipăt, se poate înțelege ușor cu vorbirea liricii sale. Noi, pământenii, care căutăm să descifrăm mesajul unui învingător, facem semne de aducere aminte și de cuvenită reverență.
Sub cerul lui Eminescu se petrece și manifestarea de astăzi, 15 iunie. De câțiva ani, sub semnul Zilei Scriitorului, Primăria Baia Mare și-a unit spiritul cultural cu Asociația Scriitorilor din Baia Mare (președinte Săluc Horvat), Revista „Nord Literar” și, mai nou, cu Reprezentanța Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, pentru a cinsti valorile locale. Locale doar ca teritoriu. Și asta se face la mijloc de iunie, tocmai pentru a schimba o zi a săptămânii într-o duminică a literaturii, care se scrie pe aceste meleaguri. Cinstindu-l pe Eminescu. Dar și pe contemporanii noștri. Și în acest an, și societatea noastră a fost sub presiunea pandemiei. Suntem mai relaxați un pic, ne putem întoarce fața spre manifestări culturale. Se pricepe că spiritul culturii nu-i un moft, ci o necesitate care va defini viitorul țării pe care o lăsăm celor ce vin.
Cultura nu-i o cenușă­reasă. Ea este salvatoare, dă sens duratei naționale. Că despre Eminescu este vorba. Îmi aduc aminte de o întâmplare din timpul războiului. S-a pus problema, în Parlament, ca toți banii, inclusiv cei pentru cultură, să fie dirijați pentru nevoile frontului. Un deputat s-a opus cu fraza: „Dacă nu mai avem cultură la ce rost războiul?” Ce se întâmplă astăzi, sub semnul lui Eminescu, este un act contemporan de recunoștință și pentru cel care a turnat limba noastră într-o formă înțeleaptă. Iar noi, cu puterile noastre, îi întreținem arderea prin scrierile noastre. Se cuvin mulțumiri celor care au luminat ziua de astăzi cu puterea cuvântului. Și a faptei. Că într-o atmosferă îngrijorătoare mai sunt rezerve de umanism, de dăruire pentru spiritul literaturii române.