Stele căzătoare; Stele nemuritoare – o constelație literară a românității contemporane

Studiu analitic asupra Antologiei Aniversare, Volumul VI (1032 pagini)

În peisajul editorial românesc contemporan, marcat adesea de fragmentare și de circulația limitată a valorilor literare din diaspora, volumul „Stele căzătoare; Stele nemuritoare. Colindul unei constelații a Cenaclului Internațional”, coordonat de Doina Moritz, cu consultanță literară asigurată de Rodica Ochiș și cu o copertă realizată de Cornel Marius Nemeș, reprezintă un eveniment cultural de o amploare remarcabilă. Cele 1032 de pagini ale acestei Antologii Aniversare (Volumul VI) reunesc scriitori și poeți români de pretutindeni, oferind imaginea unei comunități spirituale care transcende granițele geografice și politice.

Lucrarea poate fi considerată nu doar o antologie literară, ci și un document de istorie culturală, o mărturie a continuității limbii române și a solidarității creatorilor care, indiferent de locul unde trăiesc, își asumă apartenența la spațiul cultural românesc.

Titlul volumului este profund simbolic. „Stelele căzătoare” evocă efemeritatea existenței umane, destinul individual și trecerea generațiilor, în timp ce „stelele nemuritoare” sugerează permanența valorilor autentice, supraviețuirea prin creație și memoria culturală colectivă.

Imaginea „constelației” devine metafora centrală a întregii lucrări. Fiecare autor reprezintă o stea distinctă, cu propria lumină și propriul traseu existențial, iar împreună alcătuiesc un univers literar complex, armonios și reprezentativ pentru diversitatea creației românești contemporane.

Coordonatoarea volumului, Doina Moritz, reușește performanța de a reuni voci provenite din spații culturale diferite, oferind cititorului o panoramă impresionantă a sensibilității literare românești actuale.

Cea mai amplă secțiune a antologiei este dedicată poeziei, gen care demonstrează vitalitatea și diversitatea expresiei lirice contemporane.

Textele semnate de Doina Moritz impresionează prin sinceritate și printr-o permanentă tensiune între memoria locurilor natale și experiența exilului. Poezia sa cultivă motive ale identității, ale rădăcinilor și ale căutării unui echilibru interior. Limbajul este limpede, direct, dar încărcat de semnificații simbolice.

În creațiile Titinei Nica Țene se remarcă dimensiunea confesivă și spirituală. Autoarea valorifică experiența existențială printr-o poezie a reflecției și a credinței, în care sentimentul apartenenței la valorile tradiționale românești este permanent prezent.

Versurile sale se disting prin claritate, echilibru și o sensibilitate autentică, apropiată de lirica meditației.

Poezia lui Ionuț Țene aduce în prim-plan dimensiunea istorică și națională a discursului liric. Autorul transformă trecutul într-un spațiu de reflecție asupra prezentului, utilizând simboluri culturale și istorice care conferă textelor o densitate aparte.

Lirismul său este marcat de preocuparea pentru identitatea românească și pentru continuitatea valorilor naționale.

Poemele lui Anatol Covalii explorează universul emoțiilor și al relațiilor interumane. Autorul cultivă o expresie poetică echilibrată, în care observația fină și meditația existențială se împletesc armonios.

În creația lui Tiberiu Foriș, simbolul devine instrumentul principal de construcție artistică. Versurile sale dezvoltă o poetică a sugestiei, invitând cititorul la interpretare și participare afectivă.

Poezia lui Vasile Botezatu se situează la confluența dintre tradiția lirică românească și sensibilitatea contemporană. Textele sale valorifică teme precum timpul, destinul și condiția umană, într-o expresie artistică matură și echilibrată.

Versurile semnate de Elena Teodora Daraban-Roșu impresionează prin sensibilitate, delicatețe și autenticitate. Universul poetic este construit în jurul valorilor afective fundamentale: iubirea, familia, credința și memoria.

Antologia nu se limitează la poezie, ci oferă și un spațiu consistent pentru reflecția eseistică.

Textele semnate de Al. Florin Țene, președintele Liga Scriitorilor Români, se remarcă prin amplitudinea perspectivei culturale și prin preocuparea constantă pentru destinul literaturii române.

Eseurile sale dezvoltă teme precum: Rolul scriitorului în societate;identitatea culturală românească; relația dintre tradiție și modernitate; funcția educativă a literaturii.

Discursul lui Al. Florin Țene se caracterizează prin claritate argumentativă și printr-o viziune umanistă asupra culturii.

Lucrările semnate de Tudora Bogdan și Nina Caraman completează dimensiunea reflexivă a volumului, abordând teme legate de creație, memorie culturală și responsabilitatea intelectualului în lumea contemporană.

Prin aceste contribuții, antologia depășește statutul unei simple colecții de texte literare și devine un spațiu de dialog între generații, experiențe și perspective culturale.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale volumului este dimensiunea sa diasporică. Autorii provin din diferite țări și continente, însă limba română rămâne elementul unificator.

Antologia demonstrează că literatura română contemporană nu mai poate fi înțeleasă exclusiv în limitele geografice ale României. Ea există și se dezvoltă în comunități răspândite în întreaga lume, unde scriitorii continuă să creeze în limba română și să întrețină legături spirituale cu cultura de origine.

În acest sens, volumul funcționează ca o adevărată hartă culturală a românității globale.

Dincolo de dimensiunea estetică, lucrarea are o incontestabilă valoare documentară. Ea conservă și transmite creațiile unei generații de autori care contribuie la dezvoltarea literaturii române contemporane.

Pentru istoricul literar de mâine, această antologie va constitui o sursă importantă de cercetare, oferind informații despre orientările tematice, formulele stilistice și preocupările intelectuale ale începutului de secol XXI.

„Stele căzătoare; Stele nemuritoare. Colindul unei constelații” este una dintre cele mai ample și reprezentative antologii ale literaturii române contemporane din ultimii ani. Cele 1032 de pagini configurează imaginea unei comunități literare vii, active și profund atașate valorilor culturale românești.

Meritul principal al volumului aparține coordonatoarei Doina Moritz, susținută de consultanta literară Rodica Ochiș și de întreaga echipă editorială. Prin amploarea sa, prin diversitatea autorilor și prin bogăția tematică, lucrarea se impune ca un veritabil monument cultural al literaturii române de pretutindeni.

 Antologia confirmă faptul că, asemenea stelelor care alcătuiesc o constelație, scriitorii români din țară și din diaspora continuă să lumineze același cer spiritual: cel al limbii și culturii române. În această perspectivă, „stelele căzătoare” ale existenței individuale se transformă, prin puterea creației, în „stele nemuritoare” ale patrimoniului cultural românesc.

                                           Al.Florin Țene

SEMNAL EDITORIAL

 

Al.Florin Țene. Florile Saemisegetusei,- o piesă de teatru ce devine nu doar o dramă a rezistenței naționale, ci și o meditație asupra iubirii, destinului și sacrificiului.

Piesa Florile Sarmisegetusei de Al. Florin Țene se înscrie în direcția teatrului istoric în versuri, valorificând un episod fundamental al istoriei naționale: confruntarea dintre daci și romani în vremea regelui Decebal și a împăratului Traian. Dramaturgul construiește o amplă frescă eroică și lirică, în care conflictul istoric este dublat de unul interior, sentimental și moral. Opera devine astfel nu doar o dramă a rezistenței naționale, ci și o meditație asupra iubirii, destinului și sacrificiului.

Încă din subtitlu – „dramă istorică în versuri, în trei acte” – autorul își asumă filiația cu teatrul clasic romantic și cu tradiția dramaturgiei istorice românești. Tema centrală este lupta pentru apărarea identității dacice în fața expansiunii romane, însă această temă majoră este susținută printr-o rețea complexă de motive secundare: iubirea imposibilă, trădarea, sacrificiul ritualic, destinul colectiv și fatalitatea istoriei.

Acțiunea dramatică se desfășoară în jurul cetății Sarmisegetusa, spațiu sacru și simbolic al civilizației dacice. Decorul inaugural are o funcție puternic evocatoare: „templul sacru al zeului Zalmoxis”, „fântâna sacră a Getuzei”, „coamele munţilor Daciei” creează o atmosferă mitică și solemnă, în care natura participă la destinul colectiv al poporului dac. Spațiul scenic dobândește valoare simbolică, devenind expresia unei lumi amenințate, dar încă neînfrânte.

Conflictul exterior al piesei este reprezentat de confruntarea dintre daci și romani. Licinius și însoțitorii săi sunt trimiși ca spioni în cetatea dacică, pregătind invazia lui Traian. Discursul lui Licinius exprimă clar imperialismul roman și motivația economică a cuceririi: „Pentru aurul Daciei este strădania romană.” Roma apare ca simbol al expansiunii, al puterii materiale și al dominației militare, în timp ce Dacia este asociată cu sacralitatea pământului și libertatea ancestrală.

În opoziție cu ambiția romană, Decebal este construit ca un personaj tragic și eroic, exponent al demnității naționale. El apare drept conducător vizionar și protector al neamului său: „Ne apărăm pământul pentru urmaşii ce-l vor moştenii!” Discursul său este solemn, profetic și patriotic, amintind de marile personaje ale dramaturgiei romantice. Decebal nu luptă doar pentru un teritoriu, ci pentru continuitatea spirituală a dacilor.

Conflictul interior este concentrat în figura Dochiei, personaj feminin de mare sensibilitate lirică. Fiica lui Decebal trăiește drama iubirii imposibile pentru Licinius, generalul roman. Ea este prinsă între datoria față de neam și chemarea iubirii individuale. Confesiunea sa dezvăluie tensiunea tragică a personajului: „Eu nu sunt iubită. / Am un vis ce-mi încolţeşte-n fire.” Iubirea devine aici o formă de revoltă interioară împotriva ordinii sociale și a fatalității istorice.

Personajul Dochiei este construit romantic, prin sensibilitate, neliniște și contradicții sufletești. Ea întruchipează drama omului sfâșiat între rațiunea colectivă și aspirația personală. Relația sa cu Licinius simbolizează imposibilitatea concilierii dintre două lumi aflate în război. În același timp, iubirea lor sugerează ideea unei viitoare sinteze daco-romane, anticipată simbolic prin existența copilului lor, Ionuț. Acest detaliu oferă piesei o dimensiune simbolică profundă: din conflict și suferință se va naște continuitatea poporului român.

Un personaj deosebit de important este Zada, simbol al fidelității și al sacrificiului. Ea acceptă să ia asupra sa vina Dochiei pentru spargerea urniciorului sacru, asumându-și moartea ritualică. Gestul său transformă personajul într-o figură martirică, reprezentativă pentru ethosul dacic bazat pe onoare și jertfă. Sacrificiul Zadei are valoare morală și simbolică, ilustrând ideea că supraviețuirea colectivă presupune renunțarea la sine.

Limbajul piesei este predominant poetic, solemn și metaforic. Autorul utilizează frecvent imagini grandioase, invocații și formule ritualice, ceea ce conferă textului o atmosferă epopeică. Versurile au adesea sonoritate incantatorie și rezonanță sacră, mai ales în scenele dedicate lui Zalmoxis sau jurămintelor de luptă. De exemplu: „Străji credincioase ale zeului sfânt / Vom apăra până la moarte al Daciei pământ.” Aceste formule accentuează dimensiunea colectivă și eroică a discursului dramatic.

Din punct de vedere compozițional, piesa alternează scenele de tensiune istorică cu cele lirice și confesive. Dialogurile dintre Dochia și Zada au sensibilitate elegiacă, în timp ce discursurile lui Decebal și Traian sunt ample, retorice și ceremoniale. Dramaturgul îmbină astfel lirismul interior cu dramatismul istoric, realizând o structură echilibrată între planul individual și cel colectiv.

Se remarcă și prezența simbolurilor. Apa din fântâna sacră reprezintă puritatea credinței și continuitatea spirituală a neamului dac. Urnicioarele sacre simbolizează destinul și ordinea sacră, iar spargerea unuia dintre ele anticipează destrămarea lumii dacice. Muntele, templul și focul ritualic sunt, la rândul lor, simboluri ale permanenței și spiritualității.

În concluzie, Florile Sarmisegetusei de Al. Florin Țene este o dramă istorică de inspirație romantică, în care autorul valorifică trecutul dac pentru a construi o meditație asupra identității, iubirii și sacrificiului. Prin îmbinarea lirismului cu patriotismul, a mitului cu istoria și a conflictului colectiv cu drama individuală, piesa dobândește amploarea unei epopei dramatice dedicate originilor și continuității poporului român.

                                                        Romeo Popescu

 

A apărut volumul ”Viața ca o scânteie – jurnalism cultural – Interviu”, Editura Armonii Culturale, de Gheorghe A. Stroia

Într-un context literar în care discursul dialogal tinde tot mai mult să fie marginalizat de dinamica rapidă a comunicării digitale, volumul Viața ca o scânteie – jurnalism cultural – Interviu, coordonat de Gheorghe A. Stroia, se impune ca o restituire necesară a demnității cuvântului rostit, a reflecției profunde și a întâlnirii autentice dintre scriitor și cititor. Cartea, apărută sub egida Editurii Armonii Culturale, adună 44 de interviuri cu scriitori români contemporani, configurând o panoramă amplă și complexă a literaturii actuale și a modului în care aceasta se conturează în proximitatea societății de azi. Cartea ce conține portrete concepute după fotografiile intervievaților este editată în condiții tipografice de excepție .

Introducerea volumului prin aforismele lui William Shakespeare și ale Maicii Tereza este nu doar un gest de eleganță intelectuală, ci un statement de intenție. Shakespeare, efigie a spiritului dramatic universal, și Maica Tereza, simbol al compasiunii și al dăruirii, ancorează cartea într-o dublă direcție: pe de o parte, reflecția asupra condiției umane și a creatorului; pe de altă parte, latura morală, curată, a actului de comunicare. Astfel, motto-urile trasează un traseu interpretativ ce se va regăsi subtil în fiecare dialog al cărții: literatura ca mărturisire, ca responsabilitate, ca lumină.

Cele 44 de interviuri alcătuiesc un ansamblu coerent, o veritabilă frescă a vieții literare contemporane. Fiecare interviu funcționează ca un mic eseu confesiv, în care sunt surprinse teme recurente: geneza operei și sursele de inspirație; raportarea scriitorului la tradiție și modernitate; tensiunile dintre creație și viața cotidiană; condiția scriitorului în societatea actuală; rolul cultural al literaturii într-o lume în schimbare.

Stroia reușește să păstreze un ton echilibrat, sobru, dar cald, acordând spațiu suficient fiecărui autor pentru a se exprima. Interviurile nu cad în capcana rigidității sau a formalismului, ci se construiesc fluid, firesc, cu o naturalețe ce dezvăluie nu doar idei, ci și fragmente de umanitate.

Panorama oferită de volum impresionează prin diversitate: poeți, prozatori, critici literari, eseiști, jurnaliști culturali. Această varietate transformă cartea într-un document esențial pentru cercetătorul literaturii române actuale.

Nu avem de-a-face cu o colecție aleatorie, ci cu o selecție atent orchestrată. Fiecare scriitor își aduce propria „scânteie”, iar ansamblul creează o hartă afectivă și intelectuală a literaturii române contemporane, cu valorile, dilemele și obsesiile ei. Uniți prin vocație, dar divergenți prin stil și preocupări, autorii intervievați compun un registru polifonic autentic și necesar.

Rolul coordonatorului este esențial și merită subliniat. Gheorghe A. Stroia nu se limitează la o muncă editorială; el este un mediator cultural, un artizan al dialogului.
Prin întrebări bine calibrate și prin tonul respectuos, dar ferm, Stroia favorizează confesiunea, dezvăluirea, introspecția. Interviurile nu sunt simple instrumente de informare, ci adevărate documente de identitate culturală.

Astfel, coordonatorul devine nu doar un colecționar de opinii literare, ci un constructor de punți între scriitori și public.

Cartea se impune ca o lucrare cu semnificație dublă: Resursă pentru cercetători – oferind informații, perspective și confesiuni ce pot servi criticii literare și istoriei literare în analiza generațiilor actuale. Material pentru publicul larg – o incursiune accesibilă, captivantă, în mecanismele intime ale creației.

Prin echilibrul dintre confesiune și analiză, Viața ca o scânteie devine o lucrare necesară oricui dorește să înțeleagă dinamismul culturii române contemporane.

Poate cea mai importantă calitate a cărții este autenticitatea. Nu artificiile de limbaj, nu solemnitatea, ci firescul mărturiei dau forță volumului. Cartea respiră prin oamenii care o compun: prin emoțiile lor, prin frământările lor, prin triumfurile și vulnerabilitățile lor.

De aici și titlul inspirat – Viața ca o scânteie. Fiecare interviu este o scânteie de adevăr, de sinceritate, de viață. Toate împreună alcătuiesc o lumină.

 Viața ca o scânteie – jurnalism cultural – Interviu este o carte fundamentală pentru literatura română contemporană. Ea valorifică nu doar dialogul, ci și memoria culturală, transformând fiecare confesiune într-o piesă din marele puzzle al creației.

Prin diversitatea vocilor, prin inteligența structurii și prin noblețea tonului, volumul își găsește locul firesc în bibliografia jurnalismului cultural românesc și în studiile literare actuale.

         Al.Florin Țene

 

Al.Florin Țene - Complotul literaturii române

      Prin anii ’60, din secolul trecut, în presa occidentală se vehicula ideea că literatura, şi arta în general, va muri. Atâta timp cât există omul, sufletul lui are nevoie de literatură. Literatura nu va muri pentru că nu mai există, ci pentru că e prea multă maculatură. După ce citisem, în perioada întunecată a comunismului prin anul 1961, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de George Călinescu, tom editat în 1941, luat de la un prieten mai în vârstă, cu grije 10 să nu mă descopere securitatea comunistă, prin A. Toma, şi tezele lui publicate în „Scânteia” şi „Gazeta Literară” am înţeles că apare un fel de fractură antropologică în istoria literaturii noastre, 88 un sfârşit al principiului estetic. Acest fenomen îl încerc în prezentul secolului nostru când citesc aberaţiile unor postmodernişti care promovează pornografia, prostituind textul. Este vorba de o extincţie a literaturii şi de o saturaţie estetică. Aceşti poetaşi încearcă să ridice pornografia la înălţimea artei. Mai grav este că astfel de literatură este promovată de unii „corifei” ai literaturii române contemporane şi revistele lor. Aceşti scriitori, în loc să promoveze frumuseţea ideilor înţelepte, coboară, şi se mulţumesc să pună stăpânire pe lăturile vieţii şi să inventeze o realitate respingătoare. Aceste lucrări sunt un pericol pentru tineret, şi nu numai. Problema, şi de aceea există o neînţelegere cu scriitorii şi cu istoricii literari, nu este de a căuta o alternativă specifică în domeniul literaturii.

Tema literaturii reprezintă o problematică. Ceea ce reproşez eu păzitorilor literaturii contemporane este faptul că încarnează un mediu autoreferenţial, foarte narcisic, şi se prevalează de la un statut imperisabil. Or, literatura, ca şi realitatea, este un concept care a fost construit şi care poate fi, prin urmare, deconstruit. „Sfârşit” nu înseamnă că nu mai există nimic. Problema este a ceea ce se află dincolo de acest sfârşit. Întrebarea care se pune priveşte tipul de texte transestetice care ar putea să succeadă rupturii dintre literatură şi pornografie, fără a recădea în nostalgia textului pierdut al literaturii. Suntem în faţa viitorului fără să dispunem de o povete a prezentului. Trăim în ulteriorul unei poveşti care a ajuns la sfârşit, şi care dacă amintirea ei mai continuă, încă, să colorize conştiinţa actuală, modul în care literatura a devenit plural, acest fapt face tot mai evident faptul că marea istorie a literaturii occidentale îşi pierde tot mai mult forţa şi că nimic nu vine s-o înlocuiască. Problema este întrucâtva aceeaşi pentru istoria literaturii ca şi pentru istoria propriu-zisă. Există literatură, la noi, de trei secole încoace, dar aceste secole nu trăiesc sub dominaţia conceptului de istorie. Acesta a creat o continuitate care, la rândul ei, a dat naştere ideii de evoluţie şi de acumulare. În prezent, noi spunem că trăim în perioada cea mai bogată din punct de vedere cultural, suntem calaţi pe secolele trecute ale bibliotecii imaginare. Există un efect al scurgerii timpului, un efect de mistificare a istoriei literaturii în ea însăşi, care îşi atribuie o dimensiune, o origine, un ţel, în timp ce literatura nu ar putea avea aşa ceva.

Literatura nu aparţine istoriei literaturii. Când Patapievici îşi scrie cărţile, el scapă de România, 11 scapă de orice referinţă şi spune ce a cunoscut şi simte. Nu se gândeşte la faptul că eseurile sale merită să fie comentate. Singura care există este obsesia iluziei, a punerii în formă a iluziei având la bază realitatea. Nu există excepţie artistică şi nici privilegiu al literaturii – nici măcar negativă. Vreau să spun că dacă literatura ar fi singura care ar avea de îndurat acest destin ironic al degradării moravurilor, acest destin ironic şi funest al nulităţii, încă ar fi un privilegiu şi o onoare, dar şi politicul, şi moralul, şi filosoficul, totul se îndreaptă spre cel mai mic numitor comun al nulităţii. Această echivalenţă nefericită ar trebui să ne consoleze, dar ea nu face, în fapt, decât să adauge insignifianţei proprii literaturii faptul că aceasta nici măcar nu e singura care este insignifiantă. Şi ea nu dispune nici de un privilegiu de esenţă şi nici de unul de situaţie. Este tocmai ceea ce ea neagă, prevalându-se de o istorie panegirică reconstruită, toată, spre glorificarea ei, ca şi cum literatura română trecută ar fi asudat pentru o cât mai mare glorie a scriitorilor promovaţi de regimul comunist, (vezi cele două „Istorii” ale lui Ştefănescu şi 90 Manolescu), şi de câteva excepţii contemporane care se nesupun tocmai normei literaturii şi a esteticului, pentru a-şi afirma o predestinare fără nimic comun cu restul. Literatura română din perioada comunistă este prea nulă pentru a fi cu adevărat superficială, şi este prea superficială prin promovarea realismului socialist pentru a fi cu adevărat nulă. Din păcate, snobii culturali de astăzi, sunt, într-adevăr, legiune, dar complicitatea e colectivă. Există o refracţie a efectului de cultură în toate moleculele corpului social. Există o totală diluare a bulionului de cultură. Fapt e că nu literatura nu mai poate fi disociată, azi, de discurs şi de comentariu. Scriitorii au nevoie de ele. Şi fie se duc să le caute în altă parte, fie le bricolează ei înşişi.

Literatura, o dată ruptă de un principiu viu al iluziei, a devenit, pe nesimţite, o idee. Tocmai în jurul acestei idei despre literatură, în jurul ideologiei cu privire la literatură, a unei literature sortită ideilor sau condamnate unor forme revolute, dar care devin, pe nesimţite, idei, tocmai în jurul acestei referinţe nepieritoare care a devenit literatură ca idee se ţese imensa conspiraţie colectivă, o simulare estetică de masă pe care, pentru a simplifica lucrurile, am numit-o complotul literaturii. Cred, însă, că acest complot există cu adevărat. În literatura română de astăzi consider că există o complicitate neavenită şi ruşinoasă, o complicitate sub forma „delictului de iniţiere”. Mă întreb cum pot toate acestea să continue să existe, dar se întâmplă la fel ca în toate comploturile care, în general, nu servesc la nimic. Fantasma literaturii se perpetuează prin complicitatea tuturor. Literatura nu este singura în cauză: la fel se întâmplă şi cu istoria, 12 cu scena politică – misterul e al supravieţuirii, nu al dispariţiei lor. Asta nu înseamnă că nu mai este posibil să ne lăsăm pradă regresiunii, brutalităţii în literatură, a pornografiei. Culturalul barează anumite procese regresive care pot deveni progresive. Ne este tot mai greu să avem acces la evenimentul pur, la inocenţa înţelegerii textului, fiindcă culturalul înmoaie instinctele. Literatura are legile ei. Literatura nu se compune numai din cărţi şi biblioteci, este un aparat de percepţie şi o tehnică mentală. S-a pierdut din vedere ideea că literatura s-a impus, în fond, ca un sistem de percepţie.

Literatura este un artefact şi, ca orice artefact, ea trebuie să poate fi pusă la îndoială, nu, însă, pentru a regăsi o poveste, ci în numele unei iluzii mai puternice decât a ei. În fond, tocmai existenţa întregii acestei harababuri culturale constituie, în sine, un mister. Literatura a pierdut noţiunea că reprezintă un artificiu, s-a naturalizat în epoca modernă în conformitate cu ideea rousseauistă a existenţei unui fundament natural al omului, şi că este de-ajuns să dai deoparte iluzia socială pentru a regăsi acest fundament. Astăzi, ea s-a metamorfozat în ideea existenţei unei creativităţi naturale a omului, pe care este de-ajuns s-o resuscitezi. Toată lumea este capabilă să creeze, suntem, cu toţii, creatori. Vorba aceea… românul e născut poet. Este o idee în acelaşi timp rousseauistă şi naturalistă. Chiar şi principiul nostru de realitate se întemeiază pe aceeaşi idee, aceea că lumea are un fundament obiectiv şi că este suficient să dai la o parte iluzia pentru a regăsi acest fundament. La originea acestor lucruri se află principiul egalităţii condiţiilor. Din această perspectivă egalitară, fiecare text, carte şi mai decurând CD-uri cu cărţi, au dreptul să figureze în biblioteci, sunt toate acolo, este democraţie absolută, transfigurare a banalităţii. Warhol face, întrucâtva, acelaşi lucru – universalizează creaţia – ceea ce este un mod de a spune că nu mai există creatori. Faptul că toată lumea e 92 creatoare produce, indiferenţa, vorba aceea… românul s-a născut poet. Literatura, în impulsul ei de a inventa o altă scenă decât realul, nu se amestecă cu nici un adevăr analitic. Dar imediat ce se amestecă, ea devine oglinda acestei realităţi spulberate, aleatorii, reflexul deşeului şi al banalităţii. Proza actuală dovedeşte, într-adevăr, prin deriva sangvinolentă a conţinuturilor, sărăcia naraţiunilor şi exprimarea artificioasă, arată un 13 dispreţ al prozatorilor (nici unii poeţi nu sunt departe de acest fapt), faţă de propriul lor instrument şi faţă de propria lor meserie, un dispreţ faţă de textul ca atare, care este prostituat pe altarul celui mai mărunt efect special, şi, prin urmare, faţă de cititor, chemat să figureze ca cititor neputincios al acestei prostituiri de texte, al acestei promiscuităţi a tuturor formelor sub alibiul violenţei. Descoperim sabotarea textului de către scriitori şi poeţi, acest fapt întâlnindu-se cu sabotarea politicului de către politicienii înşişi.

Al.Florin ȚENE

La cenaclul ”Artur Silvestri” Cluj Napoca – INVITAȚIE

Vă invităm la ședința cenaclului ”Artur Silvestri ” al Ligii Scriitorilor, miercuri, 28 mai, a.c. la ora 17, la Cercul Militar din Cluj-Napoca.

În program: Invitați speciali membri cenaclului ”Aurel Filioman ” al filialei Mureș al Ligii Scriitorilor, condus de scriitoarea Liliana Moldovan. Din delegație fac parte: ” Mircea Dorin Istrate,președinte de onoare al filialei, Liliana Moldovan, Vasile Tomoiagă, Dan Lăzărescu, Vasile Luca, Doina Pană, Iov Roiban Oroianu, Voichița Elena Toma și Lola Dobroiu. Acești scriitori își vor prezenta lucrări din operele lor, iar Liliana Moldovan va prezenta activitatea cenaclului filialei pe care o conduce.

Scriitoarea profesor Luci Elena Locusteanu va prezenta tradiționala rubrică”Memoria calendarului. ”

Scriitorul dr. Mihai Ganea își va prezenta ultima sa carte. În continuare, vor urma  membri cenaclului clujan: Gavril Moisa, Iulian Patca, Emil Coța, Al.Florin Țene, Titina Nica Țene, Daniela Vasiloschi, Luci Elena Locusteanu, Maria Someșan, Teofil Mândruțiu etc, care vor citi din lucrările lor.

Vor urma discuții pe marginea celor prezentate.

 

 Al.Florin Țene

E caniculă de se topesc și metaforele

Atâta foc varsă soarele peste respirația trupului

Încât vipia verii suflă și-n iaurtul scos din frigider.

Moara de apă își usucă valul la respirația zilei

Și poemul se călește la umbra unei fântâni,

Pe când metaforele își iau picioarele la spinare și ies din vers.

Eu mi-am culcat gândul pe firele de iarbă și citesc

Pe când Dickens iese din carte și îmi șoptește

-Las-o mai moale cu fantezia că se termină concediul!

Iarba îmi crește până la expirație de mi-a crescut nasul.

Citesc mai departe și metaforele se topesc în fața mea

Luând chip de râuri ce visează oceanul învolburat,

Furtuni de gânduri și femei înegrindu-se la metafore

Pe când soarele, încă, mai visează o noapte pe partea cealaltă

Când Terra se încălzește ziua la umbra unei speranțe.

Păcat că metaforele din acest poem s-au topit

Ca un pai de lumânare în biserica eului meu.

 

Al.Florin Țene 

Antologiile editurii eCreator- o istorie a literaturii române contemporane

 

Citind titlurile celor 26 de antologii editate de scriitorul și editorul Ioan Romeo Roșiianu, mi-am dat seama că întreprinderea domniei-sale este un act de iubire față de autori și în special față de literatura română contemporană.Despre acest sentiment uman au scris majoritatea scriitorilor din timpurile ancestrale şi până în prezent. Iniţiativa scriitoreului Ioan Romeo Roșiianu, directorul Editurii eCreator de a aduna, precum culegătorul merelor de aur, creaţiile scriitorilor români de pretutindeni, între coperţile unui florilegiu, este salutară. Tema iubirii, ce degajă din lucrările publicate, este o obsesite a scriitorilor din toate vremurile şi de pe toate meridianele lumii. Această iniţiativă face ca antologia să se constituie într-un monument din cuvinte dedicat sentimentului uman, IUBIREA.

“Nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. De pildă, iubirea nu ne purifică de egoism, dar ne face să-l simţim şi naşte în noi ideea unei patrii îndepărtate, unde acest egoism nu şi-ar mai găsi locul,” scria Albert Camus, care mai adaugă:“Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată; asta inseamna iubire”.

Pentru iubirea de ţară, de locurile natale, de părinţi şi femeie, chiar şi pentru fluvii,(ciocnirile armate dintre Israel şi Siria pentru Iordan) s-au produs conflicte militare, divorţuri, dar acest sentiment a stimulat şi creaţia artistică. Scriitori ca: Johann Wolfgang Goethe, Adam Asnyk, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley şi mulţi alţii, inclusiv Eminescu, Radu Gyr, Artur Enăşescu, Zaharia Stancu, M.Beniuc, Marin Sorescu, au abordat acest sentiment în diferite forme şi genuri literare, inclusiv Nichita Stănescu, cu a sa “Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. /Mă pândise-n încordare/mai demult./Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”(…)..Acest sentiment a fost şi este trăit şi exprimat pe pânza pictorilor, în vârful daltei sculptorilor şi gravorilor, cum sunt: Bernard Accama, (1697-1756), pictor olandez, Andreas Achenbach, (1815-1910), pictor german,,Oswald Achenbach, (1827-1905), pictor german, Franklin Adams, Pieter Aertsen (1508-1575), pictor olandez, Aetion (secolul IV î. Hr.), pictor grec, Alfred Agache (1843–1915), pictor francez, Iaacov Agam (născut în 1928), pictor israelian ,,Jacques-Laurent Agasse (1767-1848), pictor francez, Christoph Ludwig Agricola, (1667-1719), pictor peisagist german, Ivan Aivazovski, (1817-1900), pictor rus de origine armeană, Este renumit pentru peisajele cu întinderi de apă şi femei, Tadeusz Ajdukiewicz, (1852–1916), pictor polonez, Josef Albers (1888-1976), artist plastic german, matematician, Roden etc, şi la noi Aurel Popp (1879 – 1960), Radu-Anton Maier, Alexandra Acsinia (1984), Alexandru Ciucurencu (1903 – 1977), Alexandru Pascu-Gheorghe, Alma Redlinger, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Anca Boeriu (1957, Augustin Costinescu, Aurel Ciupe (1900 – 1988), Aurel Cojan (1914 – 2005), Barbu Iscovescu (1816 – 1854) Camil Ressu (1880 – 1962, Brăduț Covaliu (1924), Corneliu Baba (1906 – 1997), şi sculptorii: Constantn Baraschi (1902 – 1966), Constantin Brâncuși (1876 – 1957), Constantin Lucaci (1923 – 2014), Constantin Popovici, Cornel Medrea (1877 – 1964), Dimitrie Paciurea (1873 – 1932), Dragoş Alessandriu, şi mulţi alţii. Trebuie, în acest context, să evidenţiem iubirile lui Constantin Brâncuşi care l-au influenţat în creaţia lui. Viaţa amoroasă a lui Constantin Brâncuşi este descrisă în detaliu în opera „Brâncuşi, Amintiri şi exegeze”, publicată de Petre Pandrea, în anul 1967. Scriitorul notează în volumul său că sculptorului, la fel ca şi în cazul lui Johann Wolgang von Goethe, „un şirag de femei-perle i-au urmat volens-nolens calea vieţii”.Pandrea menţionează în cartea sa că una dintre primele iubiri ale lui Brâncuşi a fost Margit Pogany. Relaţia de iubire pe care sculptorul a avut-o cu talentata pictoriţă a fost de scurtă durată, dat fiind faptul că s-au cunoscut în vara lui 1910 şi s-au despărţit în luna ianuarie a anului următor. Din dragoste pentru iubita sa, Brâncuşi a sculptat, în mai multe versiuni, celebra sa operă „Domnişoara Pogany”.

O altă muză a sculptorului a fost americanca de origine irlandeză Eileen Lane. Povestea de dragoste a celor doi a durat doar câteva luni, pe parcursul anului 1922. În toamna acelui an, Brâncuşi şi Eileen au petrecut o vacanţă în România, unde au vizitat Sinaia, dar şi satul natal al artistului, Holibiţa (astăzi în judeţul Gorj). Tânăra i-a inspirat sculptorului lucrarea „Eileen Lane”.

Prinţesa Maria Bonaparte s-a numărat printre muzele care l-au inspirat pe Brâncuşi să-şi realizeze sculpturile. Ea a fost modelul pentru opera Prinţesa X, expusă pentru prima dată în anul 1919, la Grand Palais din Paris. Sculptorul spunea la acea vreme că „am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta e femeia! Ulterior, sculptorul a trăit o poveste de dragoste împreună cu miliardara americană Peggy Guggenheim. Cei doi au s-au iubit vreme de 20 de ani, între 1921 şi 1941. Petre Pandrea menţionează în opera sa faptul că Brâncuşi o alinta pe iubita sa „căpriţa” şi „Peghiţa”. Peggy l-a inspirat pe Brâncuşi să sculpteze opera „Pasărea în văzduh”.Povestea de dragoste dintre Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase a început în anul 1938, la Paris. Aici, Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară, iar cei doi se regăseau printre invitaţii cunoscutului etnograf. Iubirea s-a înfiripat încă de la prima întâlnire, deşi diferenţa de vârstă dintre bătrânul sculptor (62 de ani) şi tânăra solistă (25 de ani) era destul de mare. Maria Tănase se afla la începutul carierei sale şi încerca să se afirme pe toate căile posibile. Astfel, s-a oferit să-l ajute pe Dimitrie Gusti la promovarea expoziţiei sale, pe care urma să o organizeze în 1938 la Paris. După încheierea evenimentului, interpreta urma să susţină un recital într-un restfel, în timpul unei vizite făcute alături de Dimitrie Gusti la atelierul sculptorului, Maria nu a mai plecat de lângă artistul pe care îl îndrăgise atât de mult. Gusti s-a înfuriat la culme pe tânăra cântăreaţă şi lăsat-o să se descurce singură în haosul parizian. Mariei nici că nu i-a păsat de ceea ce făcuse protectorul ei şi a continuat să trăiască alături de Brâncuşi. Iată cum îşi mărturisea sculptorul dragostea faţă de tânăra Maria Tănase: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu…Auzi? Mă-nţelegi?”, menţionează Petre Pandrea în cartea sa.

O mare opera a lui Brâncuşi, care este dedicate iubirii faţă de eroii neamului căzuţi în primul Război Mondial, penru înfăptuirea Marii Uniri este “Coloana Infinita”, sau cum a denumit-o el “Coloana fără sfârşit “de mari dimensiuni era cel mai potrivit monument pentru comemorarea eroilor căzuti în razboi. A avut şansa să primească acordul necondiţionat al comanditarei Aretia Tătărescu, i-a acordat deplină libertate de acţiune şi l-a ajutat să obţină sprijinul financiar necesar.Se cuvine relevat faptul că initiativa Aretiei a fost susţinută de soţul ei, Gheorghe Tătărescu, prim-ministru în cabinetul liberal, în perioada 5 ianuarie 1934 – 28 decembrie 1937. Perioada în care s-a elabora şi realizat monumentul coincide în mare cu durata guvernarii liberale, o perioadă de înflorire economică, prosperitate şi creativitate.

Brancuşi a mai cerut şi ca de toate aspectele tehnice ale realizarii monumentului să se ocupe o persoană în care avea deplina încredere: Ștefan Georgescu-Gorjan.

Acest tânar era inginer-şef şi adjunct al directorului la Atelierele Centrale Petroşani din cadrul Societaţii “Petroşani”. Această operă monumentală alături de “Poarta sărutului “şi “Masa tăcerii“,care formează un ansamplu dedicat eroilor neamului românesc.

După acest succinct periplu prin istoria operelor dedicate iubirii de neam, de ţară, de părinţi, de femeia iubită, de literatură, menţionez numele scriitorilor din această antologie concepută cu dăruire de scriitoarea Ioan Romeo Roșiianu a căror lucrări publicate oglindesc plastic şi sugestiv sentimentul iubirii, pentru tot ce le atinge sufletul, ce va fi descoperit de cititori.

Primind, prin gentilețea scriitorului, mai sus amintit, antologia LUMINILE COPILĂRIEI, realizată de Ioan Romeo Roșiianu, lucrare făcând parte din Colecția Antologica a Editurii ECREATOR, care este înscrisă în Registru Internațional al Editurilor ( The Global Register of Publisneres) mi-am dat seama că acest scriitor, prin antologiile sale realizează în timp real istoria literaqturii contemporane care se scrie sub ochii noștri.

Antologia LUMINILE COPILĂRIEI cuprinde, în cele 338 de pagini, 55 de poeți și prozatori de toate vârstele, fapt ce ne dovedește profesionalismul antologului. Citind lucrările publicate, pot să fiu de acord de ce spunea despre literatureă C.S. Lewis: „Literatura se adaugă realitații, și nu o descrie pur și simplu. Ea îmbogățește abilitațile necesare pe care viața cotidiană le cere și le dăruiește; și, din acest punct de vedere, ea irigă deșerturile în care s-au transformat deja viețile noastre.”

Calitatea literaturii române contemporane indică înălțarea spirituală a națiunii.Nu este o speranță, este certitudine. Literatura publicată în aceste tomuri sunt paginile unde se află creațiile ce explorează cele mai înalte și mai joase locuri ale societatii noastre și a spiritului uman, unde găsesc nu un adevăr absolut, ci adevărul poveștii, al imaginației și al inimii.

Datorită spațiului limitat, nu am să-i enumăr pe toții scriitorii antologați, cu toare că merită toți, însă mă limitez a enumera pe cei mai cunoscuți: Marinela Belu-Capșa, Melania Rusu-Caragioiu, Gelu Dragoș, Oana Frențescu, Adrian George Itoafă, Tudosia Lazăr, Radu Munteanu, Aurelia Oancă, Ioan Romeo Roșiianu, Olimpia Sava, Arpad Toth, Al.Florin Țene, Ionuț Țene și Titina Nica Țene.

Cele 26 de antologii editate de Ioan Romeo Roșiianu, ce cuprind cele mai reprezentative lucrări ale scriitorilor români, sunt adevărate oglinzi ale istoriei literaturii contemporane.. Am remarcat că marile valori ale literaturii române contemporane se află în aceste antologii ce sunt adevărate lucrări monumentale.Fiind cariatide ce susțin pe umerii lor bolta “palatului” spiritual al literaturii române contemporane. Acestea sunt speranță pentru viitorul neamului nostru, chiar dacă în prezent se confruntă cu o epidemie cumplită.Are dreptate Jean Moscopol”Tot ce-i românesc nu piere. “

Al.Florin Țene

Paşte fericit!

 Al.Florin Țene

AL.FLORIN ȚENE A PRIMIT PREMIUL INTERNAȚONAL “LOJA POETICĂ DE AUR “

 
Cunoscutul poet, prozator, eseist, jurnalist și critic de artă Al.Florin Țene a primit premiul internațional “ Loja poetică de aur“la Festivalul literar cultural SLAVĂ ȚIE, CUZA DOMN! cu poezia “Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge… “ și pentru magia creației literare și promovarea culturii românești, din partea Asociației italiene “ WORK TOGETHER.“ 

  

ing.Dumitru Sereciuc 

AL.FLORIN ȚENE - AM FOST ȘI EU ACOLO UNDE SE COASE IA

Am fost și eu acolo unde se coase ia  

De ziua Iei  

Am fost și eu acolo, la bunică…  

Și astăzi vine Oltul în opincă…  

În cămașa înflorată îmbrăcat  

Peste ie cu praf de nopți am dat.  

Aveam pe mine păduri de ram  

Și Someș în lacrimă eram:  

Când bunica s-a uitat la mine  

Pe fruntea ei a apărut ziua ce vine,  

Apoi o veșnicie a început să crească  

Nemurirea iei românească:  

Era cusută din flori și riduri de nesomn  

În ea stă parcă timpul în chip de Domn:  

Din riduri se scria istoria acestui plai  

Privind-o cum trece mai departe în alai,  

Cum tot ce e în mine și-n afară  

Se rotunjea, scăpând de vămi, o țară.  

Și astăzi ia dă frumoaselor chip  

Prin timpuri eu în iubire mă-nfirip  

Și-aștern pe hârtie poeme despre bunici  

Când bunul se-ntoarce încălțat în opinci.  

Nimic nu mai spun, chiar dacă este  

În jurul meu o horă de ii într-o poveste;  

Îngenunchiat culorile le-ascult  

Ce încă mai pot să văd .toate aceste.  

O horă de ii dansând pe sâni, parfum de mir  

Pe coama unui vers căzând din soare  

S-aducă în horă o altă depărtare  

Din mâine și din azi să le admir.  

  

Farmec  

De Sînziene  

  

În grădina mea se adună   

Zânele în nopţi cu luna  

Şi se prind de mâini încet  

Lin săltând în menuet.  

  

Eu cuprins de nerăbdare  

Stau cu umbra în aşteptare,  

Închid ochii, deschid ochii,  

În vârtejul alb de rochii.  

  

Mai apoi din ferie  

Gândul ş-ar dori soţie,  

Insă zânele prind veste  

Şi se mută în poveste. 

AL.FLORIN ȚENE: LA UN VEAC DUPĂ EMINESCU

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu  

 

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui  

Cuvântul în tine a căpătat mişcare  

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui  

Spre a înţelege noua-ntruchipare.  

 

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,  

Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,  

Ajutorul măduvii timpului ce vine,  

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.  

 

O mie de ani într-o singură zi  

Proclamă un ceas fără eroare,  

In duminica de suflet te-aştept să vii  

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.  

 

Prilej universal de a ne cunoaşte,  

De a întoarce cuvântul înapoi,  

În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,  

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.  

 

Eminescu nu minte niciodată  

 

El doar spune ce-i şopteşte viitorul  

Trecutul adus în mere coapte din pom  

Sau busuiocul sfinţit în pridvorul  

Oglindit în picătura de atom.  

 

Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte  

Spuse ca rotocoalele de fum  

Fiinndcă niciodată Eminescu nu minte  

El doar rătăceşe versul pe drum.  

 

Cerul în verbul lui e ca apele  

Ce curg pe clopotul învechit  

Când muza “aburită” închide pleoapele  

Convinsă că Poetul n-a minţit.  

 

Fruntea îi e asudată de gânduri pe mal  

În însingurătate muzele le mai încurcă  

Văzându-le alunecând goale pe-un val  

Poetul în morile cerului mai urcă.  

 

Lângă coapsa ei Eminescu e beat  

Ca şerpii din vitrină, din platină,  

Dar niciodată nu se lasă împerecheat,  

Însă tâmplele-i bat şi se clatină.  

 

Eminescu nu minte niciodată, dar niciodată…  

În poemele lui se aprind verbele în lumină,  

O spune în vers, seara, la câte-o fată,  

Muza de porţelan auzind recită și ea în vitrină.  

 

Eminescu nu a avut viaţă personală  

 

Eminescu viaţă personală nu a avut  

El sprijinea cerul să nu cadă peste noi  

Se făcea nor şi-n tăcere cuvântului scut  

Spre turnul potopit de ploi.  

 

Eminescu nu a avut viaţă personală  

Întâmpia zorii alergând prin fum  

Salvând marinarii surprinşi în cală  

S-au fecioarele urmărite pe drum.  

 

Eminescu viaţă personală nu a avut  

Fântânilor spre seară le aprindea lumină  

Şi cumpenelor le punea în vârf un soare de lut  

Salvând amurgul de rugină.  

 

Eminescu nu a avut viaţă personală  

El curgea molatic ca un râu sub lună,  

Atunci când vântul coboara cu-o rafală  

Păzea livada cu Poezia împreună  

 

Eminescu viaţă personală nu a avut  

Târziu se culca învelit de-o zeghe  

Și-atunci mai scria un poem ce l-a durut  

Până când cocoşii îl striga, stând de veghe.  

 

Eminescu e soldatul ce apără iubirea  

Cu pana înmuiată în cerul albastru  

Înconjurat de muze mușcând din măr iubirea  

De parcă rupe lumină dintr-un astru.  

 

Eminescu trăieşte întotdeauna în vis  

Stând de straje cuvântului scris.  

 

Vibraţia iubirii de neam  

                          Lui Eminescu  

 

Poetul cultivă iubirea de neam şi ţară,  

au făcut-o moşii din mii de motive;  

în marea sete a lor de primăvară  

tânjind după Cuvinte definitive.  

 

N-am avut șansa odată să te-ascult  

Când sunetul vibra în poezia ta,  

Istoria se-ntrupa în lumina din cult,  

Iar fiecare cuvânt devenea o stea.  

 

Aduci de dincolo de ceaţă străbunii,  

Şi versul ne urcă-n clipe însorite  

De parcă ies părinţii sub razele lunii  

Să te asculte de sub crucile-nverzite.  

 

Din poezia ta neâncetat ies izvoare  

Ce susură cuvinte de înţeles,  

Eu te citesc şi parcă o cărare  

Se deschide spre cuvântul ales.  

 

Dar câte voi avea pe-un rest de soare,  

La poezia ta mă prind rob total  

Şi nicio bucurie n-aş avea mai mare  

Când te citesc în linişte pe mal.  

 

Văd la tine cum vibrează iubirea-  

Virtute întrupată din lut şi soare.  

De-ar fi s-aleg din noi dumnezeirea  

Aş alege Poezia ta citită cu ardoare.  

 

DOR DE EMINESCU  

 

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste  

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi  

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste  

Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi.  

 

De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde  

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,  

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,  

Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape.  

 

Îmi este dor de Eminescu pe înserate  

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,  

Construiesc din metafore cu migală palate  

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…  

 

EMINESCU  

 

Eminescu, cetatea limbii române  

cu toate turnurile Carpaţilor  

modelate de balade  

în care îşi au adăpost  

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,  

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.  

 

Eminescu planetă luminoasă  

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor  

laminate de înţelepciunea poporului  

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.  

 

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate  

să intre armata îndrăgostiţilor  

cu pletele argintate de stele  

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor  

întinse în inima noastră.  

 

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând  

din istorie în limba noastră  

şi luând forma cuvintelor  

ce ne leagă  

precum iubirea, precum aerul  

de acest pământ dulce  

ca limba română  

precum Eminescu.  

 

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…  

 

Îi aud paşii venind dinspre lumină  

Şi foşnetul stelelor în părul LUI  

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină  

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.  

 

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori  

Cu fruntea împodobită de gânduri  

Pe cărări de-argint şi flori  

De tei presărate rânduri, rânduri.  

 

Îi aud glasul venind dinspre trecut  

Dulce ca mierea cuvintelor străbune  

Când este veacul şoaptă de-nceput  

Şi luna vibrează iubirea pe strune.  

 

Doinesc tulnice pe poteci de munte  

În balade prelungind chemarea  

Aşternută peste veacuri punte  

Pe care să vină odată cu zarea.  

 

Din poeme se desprinde, spre el venim,  

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,  

În fiecare dintre noi îl regăsim  

Cioplit în inimi veşnică statuie.  

 

DOR  

 

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in  

De roata horei jucată la fântână  

De fetele ce-aduc din vii în doniţe pelin  

Când îşi mână ciobanul oile la stână.  

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc  

Întorcând brazda recoltei viitoare,  

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc  

Umplută cu apa rece la izvoare.  

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar  

Când cumpăneşte ploaia în privire  

De braţele vânjoase ce pun în car  

Rodul crescut din marea iubire.  

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer  

În ciutură apa rece şi curată,  

De roţile încinse cu verghetele de fier  

Pe uliţa satului de ploaie arată.  

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-e dor,  

Spusă cu asprimea mierei de abine.  

Pădurea în care n-a intrat topor  

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!