Atâta foc varsă soarele peste respirația trupului
Încât vipia verii suflă și-n iaurtul scos din
frigider.
Moara de apă își usucă valul la respirația zilei
Și poemul se călește la umbra unei fântâni,
Pe când metaforele își iau picioarele la spinare și
ies din vers.
Eu mi-am culcat gândul pe firele de iarbă și citesc
Pe când Dickens iese din carte și îmi șoptește
-Las-o mai moale cu fantezia că se termină
concediul!
Iarba îmi crește până la expirație de mi-a crescut
nasul.
Citesc mai departe și metaforele se topesc în fața
mea
Luând chip de râuri ce visează oceanul învolburat,
Furtuni de gânduri și femei înegrindu-se la metafore
Pe când soarele, încă, mai visează o noapte pe
partea cealaltă
Când Terra se încălzește ziua la umbra unei
speranțe.
Păcat că metaforele din acest poem s-au topit
Ca un pai de lumânare în biserica eului meu.
Al.Florin Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu