Dacă i-ai lua la bani mărunţi ai vedea că trăiesc numai din „urlătoare”. Unu e pensionat pe caz de boală, altul e şomer de când se ştie, altul încasează „venitul minim garantat”. Teoretic le-ai spune asistaţi sociali, dar ei spun că sunt „dă dreapta”, pro corporaţii, pro iniţiativă individuală şi anticomunişti. Sunt convinşi că fac bine, că sunt de partea „adevărului”, că luptă cu „ciuma roşie”, cu alte cuvinte, că ceea ce fac e eroic. Sunt inventaţi de doi vectori: securitatea şi ONG-urile. Securitatea îi aşează în teren aşa cum şahistul împinge pionii „la sacrificiu”, iar ONG-urile îi îndoctrinează în tot felul de seminarii. Fiecare îşi urmăreşte propriul interes: securitatea luptă pentru puterea ei – absurd de mare, iar oengiştii pentru bănuţii de zi cu zi. În fapt ei, urlătorii, sunt parte a lumii oengiste. Fiecare dintre ei e ţuţer pe la vreo asociaţie „de apărare”, „de luptă” sau „de implementare”. Asta le e meseria.
Urletul lor e sincer pentru că are în el o componentă a foamei. Ştiu că trebuie să urle tare şi credibil pentru că asta e pâinea lor. N-o fac, nu mănâncă. „Gura care nu spune o poveste nu primeşte mâncare” se traduce la ei cu „gura care nu urlă credibil nu mănâncă”. Sunt plătiţi direct proporţional cu decibelii pe care-i produc, dar chestia perversă e că banii le vin indirect. Nu le spune nimeni „mergi şi urlă că-ţi dau atâţia bani”. Nu, mecanismul funcţionează mult mai pervers: prima dată urlă, apoi vine un „om de bine” care le spune în romgleză ceva de genul „văd că la voi e rău cu ciuma roşie, aşa că o să vă sprijin lupta”. Şi le decartează ceva, un ban care, chipurile, e pentru sprijinul organizaţiei, a idealului, a tuturor. În realitate aia le e solda, iar ei trebuie să demonstreze că treaba e nasoală, că lupta e nasoală. Iar gradul de nasoleală e direct proporţional cu decibelii produşi.
De urlat nu urli aiurea. De-aia e nevoie de securitate, de omul „dă bine dă la sepepeu”. Ăla trece discret pe lângă „şăful” lor şi-i spune şoptit: „mâine pă strada X la numărul Y, băgaţi împotriva lu’ Dorneanu, că acolo stă el”. Şi jap, apar fix când omul se întoarce obosit de la muncă. E o chestie care se repetă obsedant: „ţinta” trebuie intimidată, fezandată, speriată. Trebuie să audă şi prin somn „furia” lor. De-aici le vin banii şi, cine ştie, dacă vreun target e mai slab de nervi, poate-i scapă vreo palmă astfel încât „victima” să urle din toţi bojocii cum c-a fost martirizată şi astfel să mai crească finanţarea.
„Tehnologia” protestului nu e nouă. În lumea germană de după Primul Război Mondial era o constantă a politicii, inventată de cei care, pe acea vreme, visau o lume marxistă. Aceleaşi forţe sunt şi acum în spatele limbricilor urlători, aceleaşi idealuri se doresc a fi impuse. Chiar dacă urlă împotriva „ciumei roşii”, idealul lor e adevărată lepră roşie a globalismului şi a comunismului „dă dreapta”, în care statul e înlocuit cu corporaţia. Şi-atunci şi şi acum, lupta care se dă nu e pentru un ideal, ci pentru control, pentru împingerea populaţiei în capcana unui cleşte ideologic, manipulat dibaci de isteţii din spatele scenei. Odată câştigat meciul, odată înrobite mulţimile, urletul grupurilor de presiune va fi înlocuit de „braţul legii” şi de miliţianul încruntat de la colţul străzii care va veghea cu fermitate ca tu, robul noii lumi, să nu faci nici măcar un pas greşit, în afara traseului desenat de stăpâni.
De-aceea vă spun cât se poate de sincer: când îi vedeţi că urlă, fiţi conştienţi că urlă a pustiu, că urletul lor e sărăcia şi robia voastră. În spatele urletului lor isteric e ambiţia stăpânilor lor care vă vor cu totul. Gândiţi-vă bine şi fiţi conştienţi că meciul e unul pentru trupurile şi sufletele voastre. Iar dacă acest meci va fi câştigat, pierderea voastră va fi totală. La fel ca şi câştigul lor.
Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu