Ce ştim despre rapoartele externe?

 Raportul GRECO, de fapt toate rapoartele, raportările, declaraţiile despre România din străinătate par învăluite într-o aură de mister. Sunt lucruri pe care cei din interior nu le văd, fenomene la care nu pot da explicaţii logice.

Mecanismul de cooperare şi verificare a devenit spaima guvernărilor de stânga. Nu pentru întregul spaţiu UE, ci doar pentru Bulgaria şi România.

Intrate ultimele în UE, cele două ţări mărginaşe rămase şi în afara Spaţiului Schengen sunt anual supuse acestui mecanism mai mult de verificare decât de cooperare. Guvernul, ministrul verificat nu ştiu cine sunt raportorii. Nu ştiu cine furnizează informaţiile. Straniu este că niciun raport MCV nu vorbeşte despre protocoalele secrete, nici despre abuzurile unor procurori. Ceea ce poate fi interpretat că raportorii sunt cam dinspre opoziţie.

Ca în cazul GRECO, recomandările Comisiei de la Veneţia sunt de regulă nefavorabile PSD-ului. Din două una: ori guvernul PSD-ALDE încalcă independenţa Justiţiei, ori recomandările celor două instituţii, întotdeauna favorabile opoziţiei, sunt influienţate de lupta politică internă.

Sub presiunea USR, guvernul s-a văzut obligat să desecretizeze ultimul raport GRECO. Nu ştim de ce era secret. Iar dacă era secret de unde se ştia ce cuprinde dinainte de a fi desecretizat.

Întotdeauna în fiecare raport există ceva care inflamează scena politică, punând partidele pe poziţii de război. Acest ultim raport GRECO cere desfiinţarea Secţiei Speciale de anchetare a magistraţilor, ceea ce este în asentimentul Opoziţiei. Puterea spune că acelaşi raport nu suflă o vorbă despre protocoalele secrete dintre SRI şi DNA. Se poate spune că raportul este obiectiv sau că încearcă să cuprindă întreaga problematică din jurul Justiţiei? Nu ştim ce să credem.

În orice caz, faptul că anumite pasaje din toate rapoartele externe legate de Justiţie, de la MCV la GRECO şi Comisia de la Veneţia, declanşează o dezbatere internă intensă înseamnă că acestea ating probleme sensibile, importante în ceea ce priveşte independenţa Justiţiei, lupta împotriva corupţiei, respectarea standardelor privind statul de drept.

Întrebarea este de ce PSD când este la guvernare îşi creează aceste probleme. De ce partidele de dreapta, care aplaudă recomandările şi criticile instituţiilor europene, când sunt la guvernare nu rezolvă acele probleme? În ultmii 14 ani dreapta, prin PNL, PDL, la care se adaugă guvernul Cioloş, a guvernat 8 ani. La care se adaugă şi guvernul USL, în care PNL a fost partener la paritate de unu la unu cu PSD. Stânga, după regimul Iliescu, terminat odată cu pierderea alegerilor prezidenţiale de către Adrian Năstase, nu a guvernat, începând cu Victor Ponta, fără să aibă ca aliat un partid de dreapta. În 2012 PNL a adus PSD la guvernare. ALDE a preluat din mers aportul PNL la formarea unei majorităţi care să susţină un prim ministru PSD.

Poate că ar trebui să se facă o departajare clară între liderii partidului şi PNL.

Personalizând, rezultă că PNL a fost împins spre stânga de Călin Popescu Tăriceanu şi de Crin Antonescu. Cei doi foşti preşedinţi au avut şi un motiv întemeiat: lupta împotriva unui preşedinte autoritar, Traian Băsescu. Încă din primii ani ai primului mandat preşedintele Băsescua fost acuzat că şi-a consolidat puterea politică folosindu-se de procurori.

Amestec de corupţie politică şi jocuri ale serviciilor secrete, adevărul istoric al ultimilor 14-15 ani este la fel de neclar ca primii ani de după 1989.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş