Vacanţa este un timp de reflecţie pentru decidenţii din
educaţie care ţin ca elevul să fie în centrul sistemului, iar părinţii să fie
parteneri respectaţi. Dorim mai ales ca banii contribuabililor să fie folosiţi
de sistemele preuniversitar şi universitar eficient şi transparent. Dar
actualul ministru are alte preocupări, de vreme ce vrea să candideze la
preşedinţie!
Din experienţa ultimilor ani, constatăm că principala frînă
în eficientizarea cheltuirii banului public în educaţie sînt conducătorii şi
abia apoi cadrele didactice. Cu toţii ascund defectele sistemice şi ridică
ţinte false. La început, se spunea că educaţia este subfinanţată şi de aceea
are o calitate proastă. Acum însă, cînd sistemul este bine finanţat, vina este
aruncată pe elevi şi părinţi – care nu vor să înveţe, iar părinţilor nu le
pasă!
Statul alocă anual circa 5 miliarde de euro pentru educaţia
celor 3,5 milioane de elevi şi studenţi, sumă la care se adaugă cheltuiala pe
care o fac familiile. Contribuabilii sînt interesaţi ca alocările bugetare să
fie utilizate de şcoli cu eficienţă, iar cel mai eficient trebuie să fie cadrul
didactic, pentru a transmite informaţia de la vechea la noua generaţie.
Probabil aici se risipesc cei mai mulţi bani şi aici ar trebui să insiste
ministrul, pe controlul calităţii muncii didactice şi scoaterea din grilă a
celor care care nu corespund vremii.
Cheltuim mulţi bani pe manuale, dar ştim bine că majoritatea
elevilor nu le folosesc nici la clasă şi nici acasă, sursa lor de informare fiind
exclusiv internetul, prin intermediul smartphone-ului. Copiii sînt la fel de
capabili ca generaţiile anterioare, dacă omul de la catedră reuşeşte să le
trezească interesul şi pasiunea pentru nou. În condiţiile înjumătăţirii
numărului de elevi, ar trebui ca efectivul de cadre didactice să scadă
proporţional. La şcoala X, din 3.000 de elevi mai sînt 1.500, dar numărul de
profesori a rămas tot de o sută!
Multe şcoli săteşti au fost desfiinţate şi elevii sînt
transportaţi în centrul de comună, dar populaţia şcolară scade în continuare,
spre disperarea profesorilor. Creşte doar numărul copiilor romi, care devin
majoritari în multe localităţi (există sate majoritar româneşti, dar 90% dintre
şcolari sînt romi). Şcolile de la oraş, altădată cu orar în două schimburi
(dimineaţă şi după-amiază), acum au săli de clasă goale, renovate, cu bănci
noi… Apar deja şcolile părăsite, pe care comunitatea le foloseşte în alte
scopuri (sală de pomene…).
Statul a dublat salariile în învăţămînt, dar atribuţiile au
rămas aceleaşi, norma didactică fiind tot de 18 ore pe săptămînă. Normal ar fi
să crească şi calitatea educaţiei. Conducerea ministerului ar putea să renunţe
la sistemul cantitativ cu zece clase – nu este obligatoriu ca toată lumea să
aibă diplomă de bacalaureat şi nici de licenţă de studii superioare. Ar fi apoi
momentul ca nu doar elevii să fie evaluaţi la clasă, ci şi profesorii, iar cea
mai eficace metodă ar fi supravegherea audio şi video nu doar la examenele de
capacitate şi bacalaureat, ci zi de zi.
Statul plăteşte serviciile şcolare, însă nu le controlează
calitatea, astfel că se ajunge în situaţia absurdă ca elevi de nota 4 să fie
promovaţi de profesori – se compromit pentru a-şi salva slujba. Sistemul este
scump şi inferior, iar ministrul nu reacţionează, pare anesteziat. Nici clasa
zero nu-i în interesul copiilor (pierd un an de copilărie), iar Şcoala Altfel
încarcă nejustificat bugetul părinţilor, nu al statului. În timp ce
contribuabilii (părinţii) astupă aceste găuri bugetare negre, ministrul
păstoreşte un domeniu în care din 250.000 de elevi ce termină liceul doar
jumătate îşi iau bacalauratul. Noi ne dorim şcoli cu profesori de calitate,
plătiţi strict după cantitatea şi calitatea muncii, de pe băncile cărora să
iasă oameni deschişi, cu gîndire flexibilă şi cultură generală.
Autor: Nicolae Goja
Sursa: Graiul Maramureşului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu