Poetul Ovidiu Cristian Dinică dedică o carte eroilor căzuți în 11 septembrie 2001

 

Ovidiu Cristian Dinică ne propune volumul de poezii bilingv româno-englez ”Unsprezece septembrie”, editura ”eCreator” Baia Mare, colecția ”Poesis”, 2020. Așa cum reiese din titlu, poeziile fac referire la tragedia din 11 septembrie 2001, când 19 teroriști Al-Qaeda au deturnat 4 avioane comerciale de pasageri și au intrat în plin în cele două turnuri-gemene ale ”World Trade Center” din New York, omorând 2.993 de persoane, cetățeni din 90 țări, majoritatea americani.

Apocalipsa întâmplată atunci este descrisă în poezia ”Bem”: pasărea fără aripi/se așează la masă cu noi;/are ciocul îmbibat în sângele scurs,/uimitor,/peste timpul rănit pe care îl cercetăm/prin ecranul cu pești toxici, alături/de halba cu bere sortită/să aducă aerul bolnav al/rației de viață./Liniștită prăbușire ne inundă venele/la New York se moare./Mâine este ziua mea”.

Tragicul eveniment din 11 septembrie este descris amănunțit în poezia ”Turnați în cenușă”: ”Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă/în zbor dezarticulat cu aripi risipite./Bolnav pasărea sapă în/cercul înfierbântat al aerului otrăvit,/se rup cuvintele pământului care frânge/cerul rănit în compasul incandescent./Inimi planează și se strivesc de betonul încins/tremură carnea lăsată să curgă/cu izvor tăcut se împlinește destinul/plecării din trup”.

Al treilea poem dedicat tristului eveniment, ”Primele ore” impresionează prin imaginile pe care autorul reușește să le producă:  ”În sângele învolburat frica bântuie/în perfuzii./Văzduhul înghite suflarea./se așterne tăcerea în copaci./ninge peste apa interzisă/umbra vieții miroase a duhoare,/fuga continuă din timpul suferind/spre colindul de iarnă./Vânătorul sună din goarnă,/căprioare traversează orașul,/într-un decor pustiit/rujul iubirii/își tulbură culoarea./Se aud primele sirene,/iarba va răsări prin ciment.”

Al patrulea poem ”Aripile noastre” aduce un strop de speranță la gândul că oamenii pot deveni îngeri: ”…nu-ți fie frică,/norii poartă chipul nostru/vom avea aripi/din tencuiala trupurilor captive/se vor desface în lumină”.

Un poem ce ne amintește de ”Lidice” ori ”Surâsul Hiroșimei” a lui Eugen Jebeleanu este poemul ”Gândul fiului”: ”în mod permanent/ea va locui în salonul dimineților albastre,/căluții de mare și berzele o vor însoți./Din coșul lui cu rufe purtate/va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau/ împreună,/apoi meticuloasă îl va înveli în straie/de duminică/ După amiază va pregăti cina pentru timpul/Șchiop”.

Cel de-al șaselea poem ”Telefonul” surprinde prin emoția lirică ce ne sugerează autorul Ovidiu Cristian Dinică: ”La capătul firului/sunt secunde pe care timpul le înrămează/spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei/desprinde silabe din carnea cuvintelor/se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge/întunericul iscălește vocale pe diapazonul vocii/clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare/stinsă în marea de foc a zborului”.

Poemul al șaptelea ”Pompierul” este un omagiu adus celor care sunt mereu în prima linie și uneori cad la datorie luptând cu focul: ”sângele se preschimbă în durere/aerul toxic te învăluie gata/să acopere sirena ce te orbește/cu sunetul ei/de la capăt sunt rândurile/arate în toamnă în care berzele/își au cuibul în cuvinte/totul sună atât de straniu/încât ecoul se pierde/sub lespezi de apă fierbinte/am pieptul încordat de căutare/platoșa grea de nerespirat/strivește numele tău Doamne”.

Poemul al optulea ”Arhitecții Morții” ne definește teroriștii: ”cuvintele lor aspre/chipuri în zigurate negre/închide aerul încărcându-l/cu febrilitatea gesturilor/inutile ce pot despărți imaginile/după culoarea neagră/odihnește faptele/acoperind cu beznă chipurile/de arhitecți ai morții,/umbrele li se adună să cânte/în corul ucigașilor fără simbrie”.

Poemul al nouălea ”Țipete hâde”, așa cum ne arată și titlul, este poemul țipătului disperat, al omului deznădăjduit la întâlnirea cu moartea: ”țipete sfâșie spațiul/pătrund prin vertebrele aerului/cu neuronii vătuiți/acoperă vuietul lacrimilor/arșița topește orice cuvânt/afișează alfabetul tăcerii/albastră moartea/străbate carlinga inimii/strigătele în chemarea/genunii/ard neputința respirației”.

Al zecelea poem se numește ”Soțul”, al unsprezecelea ”Liftul”, ambele poezii făcând dovada că Ovidiu Cristian Dinică trăiește poezia, reușește prin versurile lui să transfigureze o realitate apocaliptică, nemaiîntâlnită până atunci și pe care nu ne-o mai dorim să se întâmple vreodată niciunde pe mapamond.

Poemul al doisprezecelea și ultimul dedicat fatidicei zile de 11 septembrie ”Praf” ne prezintă ce a mai rămas după atacul terorist: ”orizontul pângărit sub cupola toamnei/se acoperă de tăcere,/egoistă este zarea,/din mormane de moloz/se ridică praful,/pompierii nu mai sunt/s-au înecat să-și ceară nemurirea,/strada este învăluită în armonia/dezechilibrului,/moartea suverană domină așteptarea,/ironic și cinic mușc din culoarea gri a armistițiului”.

Volumul tehnoredactat de Adalbert Solticzki, cu o copertă concepută de Florin Dochia, după un tablou a Lioarei Macovei, mai are o secțiune numită ”Poemele zilelor care vin”.

Criticul Daniel Marian citind și analizând volumul ”Unsprezece septembrie” concluzionează: ”O carte pentru neuitare, retrăirea lirică în tentă plastică, a coșmarului ce va avea să devasteze memoriile recente” iar editorul și scriitorul Ioan Romeo Roșiianu consideră că: ”Ovidiu Cristian Dinică propune o carte a tragismului, decupajele din cotidian fiind inspirat îmbrăcate-n haină poetică, evenimentele vizate fiind un reper existențial chiar, stările astfel imortalizate depășind ușor sfera personală și căpătând dimensiuni planetare”.

Un volum de poezii cu țintă precisă, care impresionează cu atât mai mult cu cât trăim vremuri pandemice, cu frica la purtător la gândul că putem pierde oameni dragi, așa cum s-a întâmplat și în 11 septembrie 2001 unde au decedat aproape trei mii de suflete nevinovate!

Felicitări autorului pentru aducere aminte iar cei care conduc lumea ar trebui să o aibă pe lista lecturilor obligatorii.

                                                                  Gelu Dragoș