Scriam ce judecăți ”de valoare” au apărut când trebuia să se construiască cele 10 case, care să semene întru totul cu gospodăriile țărănești de la țară, chiar și acel minunat closet din fundul grădinii...
Nu știm
exact cine a titularizat prostia, dar ea era din belșug mai ales la inteligența
băimăreanului care era considerat un
paria cu totul incult :”Ei să sape acolo și să scoată aurul..”
Cu toate
că Baia Mare era capitala sau reședința Regiunii Maramureș și aveam și școală
de muzică filarmonică, a fost trimisă cu sediul în Satu Mare: ”Hai mă, de când
ascultă minerii muzică cultă?!” și denigrarea este foarte mare, că aici se
scotea aurul și nu exista nici un atelier de bijuterii, numai la Satu
Mare.
Ne doare sau nu doare, dacă ne-au declarat orașul de
categoria a IV-a, precis că și cetățenii au fost catalogați la această
categorie. Umilirea s-a accentuat după ce a ars teatrul, care a stat ca ruinele Warșoviei zeci de ani, fără să se îndepărteze măcar ce a rămas de la
foc.
Cine ar fi
putut crede atunci că acest oraș minunat
se va reînființa în jurul unei școli. Mina Săsar a fost deschisă în anul 1939 și au constatat
că această îmbinare a rocilor, care a
format minereul de aur se pretează la
prepararea prin ceanurare. Nu trebuie să credeți, dar și ceanurația a funcționat
chiar din acel an, de asta nu era teatrul ca ruinele lui, să impresioneze prin
hidoșenia lor.
Cum toți
specialiștii erau ”şcoliţi” în URSS , a ajuns la noi ministru un muncitor -
Roncea Nicolae - care a construit flotația de la Cavnic și a dezvoltat
geologia, geodezia și cartografierea bunurilor subsolului. Era clar că oamenii
ce formau cabinetul lui, erau cam tot de pe aici și acest personaj, fără studii
superioare, cu cei din jurul lui, au conchis că putem avea un Institut de Mine
aici, unde era deja un institut de Conductori tehnici (subingineri), după cum a
declarat ing. Crăciunică Ștefan.
Deci s-a
făcut un proiect frumos numai că un personaj a motivat că el
nu poate pleca zi de zi cu avionul din București - Baia Mare, așa că acel
proiect a luat ființă doar în 1955, când
s-a terminat construcția clădirii școlii miniere. Personajul respectiv a reușit
să impună construcția acelui Institut de această dată în Petroșani, pe un deal.
Acest corp de clădire de la noi a devenit Grupul
Școlar Miner (foto), actualmente Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”- unde s-au
adunat Școala de maiștri, Școala tehnică și Școala profesională, care de atunci
a calificat mai mult de 250 mii de specialiști și muncitori în minerit,
oameni a căror urmași îi mai aflăm și
acum prin Australia, cam toată Europa și pe continentul american...
”Dragostea
celor din capitală nu s-a răcit” dacă am
înființat iar Institutul de Mine, cu toate că minele care au fost în județul
Cluj au fost subordonate Centralei din Baia Mare. S-a decis că putem fi doar o
filială a Universității Tehnice din Cluj Napoca.
Lângă
clădirile Grupului Școlar s-a înființat Institutul de Proiectări Miniere, unic în țară și uite așa capătul de
apus al orașului a devenit polul de cultură și știință al municipiului Baia
Mare la discipline care nu se regăsesc în altă parte. Institutul de Mine din Petroșani există și acum, dar
studenții de acolo s-au împuținat
deoarece s-a constatat că Baia
Mare avea la Petroșani cei mai mulți studenți.
Cu criza
pandemiei, dar mai ales cea politică, învățământul va reveni cum era altădată,
dacă politicienii vor pricepe că numai oameni calificați cu toate tipurile de
calificări produc bunuri materiale, sau de Tezaur.
Toma G. Rocneanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu