Primii protestatari pe care i-a
cunoscut România sunt, desigur, milioanele de români care au ieşit în stradă
pentru a scăpa de Ceauşescu. Au fost milioane, dar cu timpul numărul lor s-a
tot micşorat, rezultând la final o nouă categorie socială: revoluţionarii.
Aceştia sunt de două feluri, revoluţionari cu indemnizaţie şi revoluţionari
fără indemnizaţie.
Aşadar, unii au strigat „Jos Ceauşescu,
jos Comunismul!” şi s-au ales cu democraţia aşa cum o avem azi şi cu un anumit
tip de libertate, comparabilă cu
libertatea din Occident, după care au tânjit, iar alţii s-au ales şi cu
libertate şi cu bani.
De la protestele de stradă din 1989 şi
1990 până la aşa-zişii #rezişti protestele s-au diversificat. De-a lungul celor
30 de ani de democraţie au fost mineriade, proteste sindicale, proteste
politice, mişcări ecologiste etc. Unele au dus la căderea guvernelor, altele la
majorarea salariilor, a pensiilor, a indemnizaţiilor, inclusiv a indemnizaţiei
de revoluţionar.
Au fost şi proteste masive, antrenând
zeci de mii de persoane din rândul cărora s-au ales o mână de protestatari care
au ajuns în diverse guverne. La rândul lor, aceştia au ajuns să fie contestaţi,
la fel cum ei i-au contestat pe alţii.
Istoriografia înregistrează o serie de
lucrări care relatează despre istoria mişcărilor sociale. Regimul comunist a
încurajat studierea mişcărilor sociale, trăgându-şi spuza pe propria friptură.
Istoria mişcărilor muncitoreşti a fost supraevaluată, din mijlocul ei ieşind
figura tânărului revoluţionar Nicolae Ceauşescu.
Emanaţie a revoluţiei din decebrie
1989, Ion Iliescu, un fost nomenclaturist comunist, a dominat scena politică
românească timp de aproape 15 ani. Cam jumătate din cei 30 de ani de
democraţie.
Alte vremuri, alţi protestatari. PSD a
fost unul din partidele asupra cărora s-a făcut cea mai mare presiune civică
atâta vreme cât a fost la guvernare. În acelaşi timp, social democraţi au şi cea mai mare susţinere
din partea sindicatelor.
Se poate face o distincţie clară între
grupurile sociale care au protestat împotriva guvernelor de stânga şi grupurile
care protestează împotriva guvernelor de dreapta.
Departajarea s-a făcut încă din anul 1990. Piaţa Universităţii a fost o
mişcare iniţiată de intelectualitate, de studenţi. Mineriadele au fost forme de
proteste extreme muncitoreşti.
Mai aproape de zilele noastre, cei care
s-au remarcat prin ample mişcări de stradă au fost # reziştii, parte din ei
exponenţi ai actualelor partide aflate la guvernare, USR şi PLUS.
Cine sunt protestatarii din timpul
pandemiei? Sunt o nouă categorie socio-profesională sau au apărut spontan
datorită restricţiilor impuse de guvern pentru limitarea răspândirii pandemiei
de Covid 19?
Din cauza restricţiilor nu se ştie dacă
sunt de ordinul zecilor de mii sau doar o mână de oameni. Dacă o mare parte din
rândul protestatarilor din Piaţa Universităţii au ajuns la guvernare, cel care
a deschis balconul, profesorul universitar Emil Constantinescu, a a ajuns chiar
preşedintele ţării, dacă #reziştii au ajuns la guvernare, se pune întrebarea dacă
într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat îi vom vedea la guvernare pe
actualii protestatari.
Cât de amplă, cât de extinsă este
nemulţumirea faţă de măsurile luate de guvernul coaliţiei PNL-USR-UDMR?
Putem vorbi despre o nemulţumire
populară? Se va coagula o mişcare politică în jurul acestui mic nucleu de
protestatari din care iese în evidenţă figura senatoarei Şoşoacă? Unii spun
„doamne fereşte!”, dar cei care decid în ultimă instanţă sunt alegătorii.
Nelipsit de la niciun scrutin, votul negativ este în bună parte un vot dat la
mişto.
Presupunând că ar cădea guvernul actual
şi datorită situaţiei din parlament s-ar ajunge la alegeri anticipate, este
greu de imaginat ce monstruozitate politică ar rezulta.
Introduse în urmă cu câteva zile, noile
restricţii vor provoca noi proteste. Cel puţin într-o mică parte, aceste
proteste sunt justificate. De aici şi o anumită teamă pe care o resimte actuala
putere.
Autor:
Dumitru Păcurar
Sursa:
Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu