de Gheorghe Pârja
Stranie coincidență! În editorialul din 25 iunie,
scriam despre cerul horilor lui Ion Petreuș, stârnit de Festivalul de Folclor,
care-i poartă numele, organizat de Ansamblul Național „Transilvania,” la Baia
Mare. Întru cinstirea celui care a făcut parte din începutul geamăn întru
cântec, numit Frații Petreuș. Cei doi glodeni, Ștefan și Ion Petreuș, au pus o
piatră de hotar în trezirea și limpezirea cântecului maramureșean. Ei au intuit
licărirea Luceafărului de ziuă pe cerul înstelat al sufletelor noastre. Am fost
contemporan cu ieșirea lor din crisalida satului natal, pentru a cuceri
teritorii de suflete din Maramureș. Apoi din România și din alte țări. Când mi
se perindau prin minte aceste gânduri, primesc un telefon de la prietenul
Ștefan Marinca.
Vocea lui reținută anunța o surpare din ce a rămas
din stejarul majestuos: a murit Ștefan Petreuș! Și eu tocmai mă mângâiam cu
faptul că, după plecarea lui Ion spre zările Măgurii, a rămas, din copacul
nobil, stâlparea cântătoare la vioară. Adică, Ștefan. Cu el a plecat legenda
pământeană a Fraților Petreuș, dar ea, legenda, s-a cuibărit în patrimoniul
simțirii noastre iubitoare de cântec limpede, de la izvoare. Ștefan rămâne
pentru noi interpretul la vioară care a adus un timbru personal în judecarea
cântecului pe cele patru strune. Îi deosebeai vioara, dintre o sută de
interpreți. Felul lui de a cânta la vioară l-a făcut cunoscut și apreciat pe
unde a umblat. Și a bătut multe locuri din țară și din lume.
Țin minte reacția oamenilor din satele Maramureșului
când veneau Frații Petreuș cu spectacole. Că prima afirmare a lor a fost în
fața maramureșenilor. Cămine culturale arhipline. Vioara lui Ștefan era o
dezmorțire a cântecului, auzit de mine la sărbătorile satului. Era altceva. Iar
vocea lui Ion avea vigoare și vindeca suflete. Ștefan era omul calm, cu
însușiri de înțelept. Cugeta de trei ori și făcea o dată. Mă fascina la el
timbrul așezat al vorbei, iscodirea faptelor pilduitoare din lumea satului.
Omul acesta a trăit toată viața după principiile moralei de acasă. Deși a
umblat prin lume, centrul de greutate era solemnitatea din jertfa vetrei
născătoare. Era ispititor când ne povestea pildele simbolice ale oamenilor din
sat.
A dus toată viața spiritul locului cu el, fără să
aibă complexe în fața marilor clădiri din New York. Povestea adorabil despre
felul cum le judeca, în spiritul duioasei mirări firești. Și venea cu o
întâmplare măreață din satul lui, care avea înțelesuri profunde. Minunat știa
să armonizeze, pe înțelesul tuturor, civilizația modernă, cu buna păstrare a
tradiției naționale. Și printre aceste țesături de înțelesuri se auzea cântecul
viorii lui Ștefan Petreuș. Care parcă ne înfățișa sufletul minunat al acestui
om blând, dar cu gânduri multe. El întruchipa, după mine, echilibrul acestei
lumi nervoase: economie, dar nu zgârcenie, cumpătare, dar nu răceală, modestie,
dar nu umilință.
În preajma lui, de fiecare dată, am fost atent la
vorba care-mi mulțumea inima. Cu el aveam sentimentul statorniciei. Precum mi-a
rămas reper satul Glod, unde mergeam des încă din tinerețe, la colegii mei de
clasă pedagogică Petru Albu și Ion Tușnea. Așa m-am legat de acest sat în care
zborul vulturului atinge unghia lui Dumnezeu, cum scriam sâmbătă, despre cerul
horilor lui Ion Petreuș. Cu Ștefan am suficiente amintiri, ca acum să fiu
trist. Nu-l uit din noaptea aceea, petrecută în casa părintească din Glod,
alături de tatăl lui Pătru Petreuș-Codrea, făuritorul de viori. Ori drumurile
împreună la românii din dreapta Tisei și la Cernăuți. Apoi în Basarabia.
Pe mine m-a bucurat că după plecarea lui Ion, Ștefan
a continuat cântecul cu fiul lui, Andrei. S-a întâmplat precum cu uleiul unei
candele: dacă arderea este lină în sensul bătăii vântului, uleiul durează până
se face ziuă. Da, a plecat dintre noi un magician al viorii. Care a marcat, cu
Ion și Ioana, un început în viața cântecului maramureșean. Ștefan a plecat în
aceeași lună, iunie, precum fratele Ion. După 20 de ani. Se retrage spre odihna
cea mare, în satul în care a venit pe lume. Ne pare rău după omul minunat,
Ștefan Petreuș. Dar cea mai tristă este vioara. Se va auzi peste vreme plânsul
viorii lui. Care nu înțelege ce-i moartea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu