Mă mai întreabă unul şi altul care-i opinia mea referitoare la textul lui Medvedev. Se-nţelege care text! Acum, dacă eu am tradus pe canalul propriu de Telegram câteva mesaje pe care el le-a produs pe propriu-i canal, se pare că am devenit responsabilul de serviciu pentru ceea ce spune. Mai mai că mi-aş lua rolul în serios şi l-aş urechea, doar că la kaghebeu am fost alocat în secţia acoperiţi şi n-avem voie să contactăm oficialii în funcţie. Aşa că aştept mai întâi să ies la pensie şi-apoi o să-l urechez, promit!
OK, acum, pentru că tot i-am băgat în starea de flux
pe-ăia care mă fac trimisul lui Putin aici, să trecem la chestiuni serioase,
anume – ca la gimnaziu – să analizăm „ce-a vrut să spună poetul”. N-o să dau
citate din mesaj deoarece îl găsiţi tradus peste tot. Dacă încă nu l-aţi citit,
căutaţi-l înainte de a continua cu comentariul meu pentru a vă face o impresie.
Deci ce-a vrut să spună Medvedev?
În primul rând vă voi spune că n-a făcut nimic
altceva decât să repete nişte şabloane care ar trebui să ne fie cunoscute.
Aceia care nu sunt obişnuiţi cu propaganda oficială a URSS, ar trebui să ştie
că generaţii întregi de şcolari moldoveni de peste Prut pândeau malurile râului
să vadă dacă nu cumva de-acolo vin spionii. Dar mai e ceva, de data aceasta
mult mai spumos însă la fel de relevant. Cum se termină „Viţelul de aur” al lui
Ilf şi Petrov? Cu eroul principal jefuit de grănicerii români. Iată o mostră:
„Dar, în clipa aceea, rămasul bun de la patrie în
conformitate cu Formularul nr. 5 îi fu întrerupt de apariţia câtorva siluete
înarmate, în care Bender recunoscu grănicerii români. Marele maestru se înclină
cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost:
— Trăiască România Mare!
Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri
abia se zăreau în semiîntuneric şi i se păru că grănicerii zâmbesc.
— Trăiască România Mare! repetă Ostap pe ruseşte.
Sunt un bătrân profesor fugit de la CEKA din Moscova! Zău, abia am scăpat din
ghearele lor! Salut în persoana dumneavoastră…
Unul dintre grăniceri se apropie de Ostap şi, fără a
scoate un cuvânt, îi trase jos de pe cap tiara de blană. Ostap făcu gestul
să-şi ia căciula înapoi, dar, tot fără a scoate un cuvânt, grănicerul îi dădu
mâna la o parte.
— Ho! făcu comandorul pe acelaşi ton amical. Ho, ho!
fără mâini! Mă voi plânge împotriva voastră la Sfatul ţării, la Marele
Huruldan!”
Nu vi se pare ciudat cum apare asta cu România Mare
în roman? Apare la un mod batjocoritor, România Mare fiind considerată de către
URSS un fel de „Ungarie Mare” pentru noi. Că-i vorba despre un complex istoric
o putem vedea şi în extrasul din interviul acordat Agenţiei Tass(căci postarea
de pe Telegram e un extras din acel interviu), unde, în câteva paragrafe repetă
de vreo patru ori denumirea de „România Mare”, cam în acelaşi ton.
Pentru cei educaţi în perioada sovietică – şi nu numai
– România Mare a fost un abuz al istoriei, un accident care n-ar fi trebuit să
se întâmple şi care a „jefuit” pământul rusesc şi, mai târziu, pe ce al URSS.
Veţi observa, de asemenea, o altă poveste care se aruncă în discuţie, anume
„statalitatea Republicii Moldova”. În esenţă, treaba asta e un rahat. Ce-i aia
statalitate atunci când eşti nimeni pe lume? Dacă mâine aş înfiinţa Republica
Tecuci, care-ar fi avantajele „statalităţii” unei asemenea aberaţii? La
întrebarea asta n-ar trebui să răspundă doar cei de peste Prut, ci şi deştepţii
care ventilează „ideologia ardelenistă” conform căreia dacă te-ai născut în
spaţiul respectiv ai căpătat automat mai multe perechi de *oaie, fapt pentru
care ţi-ar merge mai bine ca independent de Mitici! Şi-acolo tot despre
„statalitate” e vorba, iar proştii care pun botul ar trebui să vadă de unde
vine şmecheria. Însă, ăia care-s proşti n-au cum să vadă, astfel încât
indicaţia mea rămâne fără obiect.
Ceea ce vreau să vă spun este că Medvedev nu face
nimic altceva decât să repete şabloanele propagandistice sovietice. În care,
cel mai probabil, crede! Fără doar şi poate, pentru el românii sunt ăia care
l-au jefuit pe Ostap Bender şi, cu siguranţă că, dacă i-ai vorbi despre
tezaurul nostru ar replica prompt că n-are cum să discute asta cu noi înainte
de a tranşa spinoasa problemă a tezaurului lui Ostap Bender. Şi-aici să văd
ce-i răspundeţi! :)
Însă, dincolo de tonul belicos, nu asta trebuie să
ne deranjeze. Şi-aici vorbesc serios. Să vă explic. În conformitate cu cel mai
recent studiu sociologic, locuitorii din Republica Moldova vor unirea cu
România în proporţie de … 34%. Acum, sincer să fiu, procentul mi se pare mare
şi tare mi-e că a fost „cosmetizat”. Ca om care-a fost pe-acolo şi care le ştie
bine mentalităţile, vă spun că cifra mă face să mă îndoiesc. Posibil ca
rezultatul să fi fost umflat din raţiuni politice. În realitate, în afara
câtorva români adevăraţi, mai nimeni nu vrea unirea. Ştiu că-mi voi lua
înjurături, dar înainte de a mă înjura, ar fi bine să mergeţi acolo în
recunoaştere şi putem discuta după, în cunoştinţă de cauză.
Dacă noi nu punem la îndoială apartenenţa Republicii
Moldova la naţiunea mamă, altfel stau lucrurile în teren. Ar trebui înţeles că
fostul nostru teritoriu a fost supus rusificării intense în mai multe rânduri.
Primul program de rusificare a început după Pacea de la Bucureşti din 1812,
atunci când România a pierdut Basarabia. Timp de mai bine de 100 de ani
teritoriul a fost umplut de ruşi, evrei, tătari s.a.m.d. în tentativa de
schimbare a structurii etnice. Mai trebuie menţionat că prin Tratatul de la
Paris din 1856, României i se dau trei judeţe din partea de sud a Basarabiei:
Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri
obligă România să cedeze cele trei judeţe în schimbul Dobrogei. După Primul
Război Mondial, Basarabia se întoarce la noi, însă sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial ne termină din punct de vedere teritorial şi, în afara
Basarabiei, suntem obligaţi să cedăm şi Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa,
regiuni care nu făcuseră parte niciodată din Imperiul Rus.
După ce URSS preia Basarabia, o ciopârţeşte
înfiorător, mutând Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi judeţele sudice ale
Basarabiei în componenţa Ucrainei. Fac o paranteză pentru a vă aminti că Nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa constituie şi acum zone în care adeziunea românilor
la ţara mamă este sinceră, diametral opusă celei a locuitorilor din actuala
Republică Moldova, dar despre asta nu se spune nimic întrucât politicul are cu
totul alte priorităţi. Revenind, voi mai aminti că din componenţa Republicii
Moldova mai face parte şi Transnistria, o zonă cu cântec pentru care am avut
ceva dispute în istorie, dar care, dacă am fi corecţi, am recunoaşte că nu ne
aparţine. Lupta surdă pentru Transnistria se dă în contextul aşa-zisei
statalităţi a Republicii Moldova, în condiţiile în care majoritatea
ruso-ucraineană de acolo nu face decât să complice situaţia. E de-a dreptul
hilară poziţia ucrainenilor de acum care sprijină Republica Moldova pentru reintegrarea
Transnistriei, în condiţiile în care aceiaşi ucraineni au fost campionii
independenţei acelei regiuni.
Aceasta a fost, pe scurt, istoria şi situaţia din
teren. Eu unul consider că, printr-un parcurs normal, Basarabia nu are cum să
ajungă în componenţa României deoarece majoritatea covârşitoare a cetăţenilor
săi ar considera aceasta o cucerire, o încorporare cu forţa. Mai mult, dacă
s-ar face un referendum clar în care să-i pună să aleagă stict între Rusia şi
România, rezultatul ar fi mai degrabă în favoarea Rusiei. O să vă dezamăgesc
dacă voi mai completa că cei care se pronunţă în favoarea României n-o fac
pentru că ar simţi româneşte, ci strict pentru că s-ar gândi că astfel ar avea
un paşaport european. Cazul fătucii cântăreţe cred că e destul de clar pentru
toată lumea.
De fapt, pentru a sintetiza, ar trebui să înţelegem
că procesul de rusificare, petrecut pe o perioadă de aproape două secole a
strâmbat definitiv chiar şi viziunea românilor de acolo. România nu trebuie să
renunţe la teritoriile sale, dar trebuie înţeles că acesta este un proces pe
termen lung. O unire acum cu Moldova – care oricum nu intră în niciun calcul,
ci este scoasă doar ca sperietoare de cei ca Medvedev – ar fi nu doar o eroare
tactică, ci un dezastru la nivelul ţării. Doar modificarea structurii etnice a
României ne-ar crea numeroase probleme. Asta fără să mai punem a socoteală că
mulţi dintre cetăţenii pe care i-am prelua ar raporta prin alte capitale
estice.
Pentru a ne recupera teritoriile avem nevoie, în
primul rând, de ceva mai multă inteligenţă. Procesul, aşa cum am mai spus,
trebuie să fie unul gândit pe o perioadă lungă de timp, în care să se
urmărească revenirea la normalitate a mentalului celor din Republica Moldova.
Asta nu se poate face decât prin programe de studii şi prin proiecte ţintite.
Vă spun cât se poate de sincer că România cheltuieşte aiurea banii acolo.
Ajutoarele economice pe care le dă Republicii Moldova nu au absolut nicio
finalitate practică pentru noi, fiind doar o risipire a banilor şi-aşa puţini
de la Buget.
Şi mai e o problemă, anume ruşii. Noi suntem tembeli
crezând că ne putem lupta cu ruşii. Mă uit şi la polonezii care par apucaţi de
streche. La fel şi sărăciile de prin republicile baltice. S-au trezit toţi eroi
faţă de Rusia, uitând că dacă Rusia se încordează îi transformă pe toţi în
ţărână. În ceea ce-i priveşte pe ruşi, noi trebuie să fim mai deştepţi – cu
toate că inteligenţa asta ne-a lipsit de-a lungul timpului. Trebuie să
înţelegem că Rusia nu mai are interes să se extindă prea mult. De fapt nici nu
mai poate! Pe moment nu-şi doreşte decât cetăţenii în graniţele sale. Cel mai
probabil Rusia va cuceri şi Odesa pentru a-şi recupera teritoriul istoric, însă
este clar că nici nu se gândeşte să integreze Republica Moldova. În ceea ce priveşte
Transnistria situaţia e diferită, iar acolo, Moldova, dacă ar vrea să facă
ceva, ar trebui să se deştepte şi să devină atractivă pentru transnistreni,
indiferent de etnie. Dar asta e greu, mai ales când ai la putere o sorosistă
fără creier.
În raport cu ruşii, România ar trebui să ducă o
politică mai puţin belicoasă şi mai aplicată. E clar că nu-i va muta nimeni din
proximitatea noastră, astfel încât interesul nostru ar fi să avem o bună
vecinătate cu ei. De ce avem nevoie de o schimbare a percepţiei României de
către ruşi? În primul rând pentru a obţine OK-ul lor atunci când ne vom lua
teritoriile înapoi. Fiecare moment de independenţă al Republicii Moldova este
unul în care se îndepărtează de Moscova. Asta trebuie să ne fie clar. Ce
trebuie noi să facem este doar să uşurăm drumul prin care moldoveanul de rând
să înţeleagă adevărata istorie şi adevărata apartenenţă. Se vede şi de acolo că
vorbim aceeaşi limbă, în ciuda propagandei care „identifică” o limbă
moldovenească. Nu în ultimul rând, n-ar mai trebui să fim aşa de disperaţi cu
unirea. Ea nu se va face decât atunci când va veni natural. Iar pentru asta e
nevoie de timp. E o iluzie să crezi că un secol de rusificare şi încă jumătate
de secol de sovietizare vor putea fi şterse în câţiva ani.
În final îmi mai rămâne o sigură remarcă: dacă ne
vrem teritoriile înapoi trebuie să fim atât de inteligenţi încât să-i facem pe
cei ca Medvedev să ne îndemne s-o facem. Ştiu că pare imposibil, dar.
credeţi-mă, dacă suntem deştepţi şi ne urmărim strict interesul nostru (nu
pe-al altora) cu totul altfel s-ar tranşa problema noastră. Doar că situaţia
noastră e cea pe care o vedem cu ochii liberi.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu