”Nu există poeți, ci poezie” am putea spune, dacă l-am parafraza pe Nichita Stănescu, după un interviu oferit pentru TVR, la începutul anilor `80 ai secolului trecut. Urcând pe filonul liric la izvoare, originile poeziei se pierd în negura începuturilor umane, atunci când omul privea mirat la stele și lună sau la natura înfricoșătoare și acaparatoare. Omul s-a născut cu focul poeziei în inimă. Fiorul și emoția lirică face parte din natura umană, doar cei ce se cheamă poeți trebuie să acceseze o maieutică socratică de a descoperi filonul liric din om. Deși critica și istoria literară au analizat poezia de-a lungul vremurilor, ca o evoluție pe etape, creația lirică, de fapt, transcede epocile. Criteriul sau referențialitatea s-a schimbat, mai ales, în ultimele secole odată cu simbolismul, precum și cu poezia modernă și de avangardă, dar esența poetică a rămas. Poezia, ca emoție a forței lirice a necunoscutului, nu s-a schimbat în fundamentul intim al transmiterii inefabilului care tresaltă inima și înfiorează sufletul. E adevărat forma și expresia, acel fel de a transmite fiorul și filonul liric s-a schimbat conform curentelor literare și spiritului fiecărei epoci. Poetul face parte din timpul său și este impregnat de spiritul epocii, acel ”zeitgeist” inconfundabil. Forma și expresia poetică de-a lungul secolelor a fost clasică, cu forme, ritmuri sau prozodie fixă. Poetul reda sonor și ritmat o realitate cognoscibilă. Doar odată cu modernismul, de la Charles Baudelaire și Edgar Poe încoace, poezia și-a schimbat criteriul și referențialitatea, renunțând gradual la canoanele formei, alegând versul liber și un ritm interior eliberat de „patul lui Procust” al rimei și tropilor.
Criteriul poetic își creează propria realitate
incognoscibilă, în care muzicalitatea și rima își pierd sonoritatea. Armonia
exterioară devine istorie. Cu simboliștii și moderniștii, mergând pe
manifestele poetului Stéphane Mallarmé, s-a pus mai mult ”obscur” în poezie,
iar avangarda a destructurat lexicul și a exacerbat clișeele verbale în
automatisme aleatorii. Neo-avangardismul și post-modernismul a exilat lirismul
din poezie, transformând prozodia în proză. Inițial moderniștii au scris poeme
în proză ca, mai apoi, post-modernii să scrie doar un fel de proză sub formă și
cu titlu de poezie. În România, vârful promovării poemelor în proză,
”redenumită” poezie a fost atins de către generația `80. Destui poeți
optzeciști au realizat ”fundătura” în care au ajuns și au apelat la
inter-textualism, ca la o recuperare a unor texte poetice pentru a umple golul
poemului descarcerat de filonul liric. Dacă modernismul a schimbat criteriul
poetic și a intrat în faza obscurului și în sinecdocă, având propriul ritm
legat de expresia lirică ca sugestie a necunoscutului și neînțelesului, poezia
post-modernă a eșuat pe țărmul prozaic al prozei scurte în care ritmul și
lirismul s-au obnubilat într-un imanent imediat, care nu se mai regăsește ca
parte a forței emoției.
Criticii literari au eșuat în a explica ceea ce nu
se poate explica, ci doar a se simți poezia. Poeții post-moderniști, în dorința
lor de a revoluționa versul, au risipit lirismul în obscur, poantă și mesaj
incifrat. Eliberarea de poeticului în sens tradițional, clasic sau modernist a
dus la eșecul poeziei post-moderne, pentru că poeții în goana lor febrilă doar
după înnoirea limbajului și schimbarea referanțialității, pentru a nu se
confunda cu înaintașii și a sparge tiparul prozodiei clasice, s-au îndepărtat
întrutotul de lirism și au căzut în capcana prozei seci, denumită cu emfază
poezie. Ritmul poetic și forma de organizare a emoției este o constanță a
liricului și o expresie a inconștiutului. În ultimii ani, poeții reîncearcă o
recuperare a filonului liric captat din fiorul ancestral. Căutarea și captarea
focului viu al lirismului arhetipal este provocarea noilor generații.
Direcția nouă în poezia românească recuprează
liricul într-o formă revoluționară a limbajului. Este o sinergie acută între
tradiție și inovație, precum și o încercare curajoasă, dispusă între clasic și
avangardă. Se revine la forma expresiei forței emoției, ca mesaj liric și la o
eliberare din imanentul sufocant spre o refacere a legăturii cu un dincolo,
spre o nouă conexiune cu transcendentul. Guillaume Apollinaire, într-un
cunoscut eseu despre poezie din 1918, spunea că în poezie ”curajul contează, nu
reușita„. Acel curaj de a exprima altfel forța emoției este paradigma direcției
poeziei noi. Limbajul este doar un înveliș, un vehicol sonor și ”colorizant” al
expresiei emoției necunoscutului și a sensibilității lirice.
In comunicare post-modernă s-a ivit și din
imposibilitatea reprezentării expresiei lirice a inconștientului, datorită
refulării emoției poetice prin canon, teze și preconcepții. Post-modernii au
pus accent pe formă, nu pe criteriul poeziei, care este același și universal
valabil în sufletul colectiv al forței emoției. Poezia nouă vine cu
sensibilitatea și reinventează lirismul printr-o abordare inedită a versului și
cuvântului pentru a reda vibrația forței emoției și lumea sensibilului
inconștiut. Poezia nouă a ales o formă instrumentală chirurgicală de a exprima
puterea emoției lirice dincolo de versul modernist și cuvântul transformat de
lettrism-ul post-modernității. Poezia nouă operează direct asupra cuvântului,
disecându-l în părți ale întregului. Așa s-a născut în poezia românească, din
anul fatidic 1993, ideea ”cuvântului tăiat”, iar noua poezie operează pe lexem
pentru a capta filonul liric originar și a-l reda emoției colective într-un
limbaj proaspăt și înnoitor. Sinuozitatea versului post-decembrist este o cale
inedită de a capta izvorul liric al originalității. Disecarea cuvântului este o
metodă aplicată de a se transmite emoția arhetipală în poezie. Această
complicată ”întorsătură” a versului nu are, paradoxal, legătură cu forma
limbajului, ci, mai degrabă, cu posibilitatea transmiterii mesajului forței
emoției, paradigmă înțeleasă de poeții noii direcții.
Refuzul automatizării limbajului este o formă de
protest față de repetitive, teză și clișeu, care înneacă emoția lirică în
futilul prozaic. Poezia nouă reface legătura literaturii cu transcendentul și
readuce visul ca putere a forței emoției în creație. Poezia nouă conversează
din nou cu zeii, ca și înaintașii antici, pentru că poetul este, de fapt, un
contemporan cu zeii. Poezia nouă revoluționează cuvântul pentru a putea
comunica cu emoția și a restaura, astfel, lirismul. Dicteul este o formă de
expresie a sensibilității lirice aflate în conexiune cu transcendentul, nu un
automatism autonom sufocat de imanent, așa cum se propune din partea
post-modernilor. De fapt, în poezia nouă obscurul este claritate în sens poetic
și incomunicarea o comunicare lirică originară. Poezia este curaj și
autenticitate – o renașterea a forței sensibilului. Poetul spaniol Gongora a
scris în secolul XVII pentru ”cititorul inexistent”, în realitate, peste timp,
pentru cel din secolul XX, fiind redescoperit de Garcia Lorca și pleiada sa din
anii `20, ca precursorul modernismului și doar atunci înțeles de public, cât
poate fi de neînțeleasă poezia. Poezia reprezintă o dialectică care aparține
ambivalenței poetului și cititorului. Poezia nu este creație, ci inovație
totalizantă.
În poezia nouă ambivalența este neclaritate și
nesemnificat. Poeziile sunt reverberații ale cititorului, ca receptor al filonului
liric. Prin receptor poezia este euristică, deconstruiește conceptual și
criteriul poetic pentru a excita emoția. Moderniștii și post-moderniștii s-au
referit la cuvânt ca expresie lirică, poezia nouă a tăiat cuvântul într-o
manieră deconstructivă și ambivalentă. Paronomaza nu mai este o referire la
cuvânt, ci la o parte a acestuia pentru a surprinde silaba supremă care să
ofere emoția absolută a sensibilității. Direcția nouă se adresează cititorului
viitor care vibrează la forța emoției ce vine din origini și este originară.
Reîntoarcerea inconștiutului la transcendent este forța sensibilității poeziei
recente, ce caută cu febrilitate rădăcinile liricului și limpezimea izvoarelor
tulburate de emoția incandescentă. Forma este o disecare a cuvântului pentru ca
lexem-ul să exprime esența transmisă de sensibilitate, ca vehicol a forței
emoției. Referențialitate se schimbă pentru a se restaura în claritatea
incomunicării unui Marsyas reînnoit. Poetul cântă din nou din flaut, iar
renașterea liricului este un mesaj retransmis din incoștiența – conștientă a
sufletului primar izvorât din sensibilul atotcuprinzător. Poetul generației
recente vede poetic lumea. Poetul refuză proza lumii și percepe doar
sensibilitatea și emoția, pe care o redăruiește prin inconștiut comuniunii
sufletești. Poezia redevine astfel expresie lirică a forței emoției.
Poeții români din Ardeal, care s-au afirmat după
1990, au impus pe scena lirică o de-gramaticalizare a limbajului poetic pentru
a se reinventa poezia, ca expresie a forței emoției. Plurisemantica cuvântului
este o paradigmă a noii direcții poetice, o constanță a mesajului
incomunicării. Praxis-ul noii poezii este al reînnoirii limbajului liric,
pornind de la de-gramaticalizarea cuvântului și lexem. Partea cuvântului
reinventat este calea cea nouă a lirismului. Direcția nouă refuză incestul
formei cu criteriul, refuză anarhia lirică post-modernă, prin destructurarea
cuvântului și restaurează, într-o manieră originală, lirismul. Poezia nu mai
aparține poetului, ci doar textului liric, pe care îl transcrie cititorul în
istoria emoției sale. Poezia nouă frânge alianța poeților cu proza și prozodia
intertextualistă, impunând cu impetuozitate adoptarea ”cuvântului întors”, ca o
resurecție a necunoscutului liric. Polisemantismul ”cuvântului tăiat” este
provocarea noii poezii. Destructurarea cuvântului și reinventarea sensurilor
lexem-ului pentru a capta filonul liric sunt repere ale poeziei noi în
reformarea formei poeziei prin redarea inconștiutului sensibil.
Ionuț
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu