Izgonit către câmpie,
Ce a înverzit frumos,
Până seara la chindie,
La mândra ce șade jos.
Și așteaptă ca să vină,
Dorul care este greu,
Are un foc la inimă,
Fiindcă este și al meu.
Eu îl trimit încet la vale,
Unde mândra tot așteaptă,
Însoțit și de o floare,
La fântâna de sub coastă.
Unde noi ne întâlneam,
Gând eram mai tinerei,
Cu mult foc ne și iubeam,
Îi stâmpăram dorul ei.
Doruri acum nu mai am,
Doar de dragul Bogdănel,
Cât voi mai trăii șohan,
Că e harnic și frumușel.
Dar și de a lui părinți,
Ce în Franța locuiesc,
Care sunt neintrecuți,
Și le spun că îi iubesc!
de Nelu DANCI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu