Scriitorul Valeriu Sabău a murit zilele trecute. A scris puțin față de cât ar fi putut-o face datorită talentului cu care a fost înzestrat.
A debutat în 1988, la Editura Dacia, într-un volum colectiv
alături de alți 12 prozatori. După zece ani (1998) a scris o carte-reportaj
„Închisoarea elitei românești” despre ce s-a întâmplat în celebrul „lagăr de
exterminare” a intelectualității noastre de la Sighetu Marmației. În 2001, tot
la Dacia, a tipărit volumul de proză „Biserica de sticlă”, care a reconfirmat
talentul deosebit al autorului.
După apariția acestui volum, în loc să scrie alte cărți, să
devină un nume consacrat printre scriitorii locali și naționali, am asistat la
o decădere inexplicabilă a lui Valeriu, pe toate planurile. A mai avut o scurtă
răbufnire, în 2005, când prietenul lui, poetul Alexa Gavril Bâle i-a publicat
la editura proprie, Scriptorium, excelentul volum de poezie „Singur la Altar”.
Apoi s-a tras cortina peste activitatea lui literară,
încercările sporadice de a reveni în atenția cititorilor săi, fiind sortite
eșecului. De fapt, Sabău a murit după această carte. Atunci s-a înregistrat
pierderea însemnată pentru literatura noastră. Ceea ce a trăit de la acel
moment și până azi nu se poate numi viață.
În urmă cu 13 ani scriam în „Informația zilei”: „Cu siguranță,
atunci când Dumnezeu a împărțit harurile sale Valeriu Sabău n-a stat la coada.
Nu știu cum i le-a dat, prin ce șiretlicuri și șmecherii l-a pus în posesia
unor însușiri, pe care nu mulți pământeni le au cu titlu de proprietate, de
care nicio comisie de fond intelectual și talent scriitoricesc nu îl pot
deposeda.
La împlinirea acestei extraordinare vârste (55 de ani), nu am
cum să-l critic pe cel mai mare risipitor de talent pe care l-am cunoscut
vreodată. Ne place sa credem ca Valeriu Sabău va reveni în forță pe ogorul
literaturii, semănând culturi de nestemate pe care numai el știe să le dea rod.
Și, dacă tot are astăzi atâția ani adunați laolaltă, haideți
să-i „recităm” împreună câteva versuri, fără nici cea mai vagă aluzie sau
intenție:
„Mi-a-ncărunțit copilăria-n joacă
Și tot mai râd și tot mai bat șotronul
Ca un bezmetic rege fără țară
Care-și pansează cu iluzii tronul.
Sub mimica paharelor golite
La cel mai șubred birt fără obloane
Manifestam cândva un fel de suflet
Și-o libertate de iubit capcane”.
Da, Valeriu, te așteptăm să revii acolo unde îți este locul
firesc. „La multi ani”, sănătate, fericire și împliniri literare pe măsura
talentului tău!”
„Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate
costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate
cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare,
de a renunţa la scris, nu aş lua-o”, spunea Marin Preda.
Citatul din autorul celui mai important roman al literaturii
române, „Cel mai iubit dintre pământeni”, nu l-am ales întâmplător. Preda nu se
dă bătut în fața tentațiilor (nici el n-a fost ușă de biserică), reușește să le
depășească pentru că numai moartea l-ar fi putut face să renunțe la scris. Din
păcate, Valeriu a lăsat scrisul de-o parte mult prea devreme decât ar fi
trebuit.
Sunt mulți, foarte mulți oamenii care au crezut în talentul lui
Valeriu Sabău, indiferent în ce situație s-a aflat, care l-au înțeles și l-au
ajutat necondiționat, pentru ceea ce a scris și, mai cu seamă, în speranța că
vor mai citit și alte cărți de-ale sale. E bine să amintim că a fost un om
educat, instruit, absolvent al universității clujene (economie), a lucrat în
domeniu până ce nu a simțit că l-a lovit cu aripa „pasărea talent”, moment în
care a decis să apuce pe altă cale care, din păcate, a fost a pierzaniei.
Procesul de a muri puțin câte puțin în doze zilnice este
intolerabil. Moartea unui om nu este numai a lui pentru că trebuie să o
împărtășească cu toți cei care l-au iubit, l-au apreciat, au crezut în el. E
adevărat, dacă trăiești în inimile celor rămași, nu înseamnă că ai murit. Și
Valeriu Sabău va trăi cu siguranță pentru toți cei care l-am cunoscut bine de
tot.
Citesc dedicația pe care mi-a oferit-o Valeriu pe volumul „Singur
la Altar”. Apoi am recitit cartea. Și am văzut că el are o viziune proprie
asupra morții:
„că nu te naști mai mult de o
dată
cu plângerea luminii
vindecată pe buze
că nu mori mai mult de o
dată
cu sângele
încărcat de limpezimea
amurgului
lăsat zălog în obrajii
copiilor”.
La despărțirea de Valeriu Sabău, să ne gândim la cuvintele
Ecleziastului: „Pentru toate există o vreme și orice lucru de sub ceruri își
are timpul său: un timp pentru a te naște și un timp pentru a muri”.
