A fost cândva pământul străveziu
A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngânând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni - prin lutul purpuriu.
Glas în paradis
Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.
Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!
Iarbă
Iunie este
Verde poveste.
Iures sporeşte.
Iarba mai creşte.
Ziua a şasea,
Sâmbăta ierbii.
Creşte mătasea,
N-o calcă cerbii.
Cresc ale ierbii
Fire albastre
Pân’ la-nălţimea
Inimii noastre.
Asta-i măsura,
Pune natura
Luncilor margini,
Lege-n paragini.
Vin curcubeie
Rouă să beie,
Seva vieţii
Şi-a dimineţii.
Praful din spice,
Traiului strajă,
Stă ca o vrajă
Moarte să strice.
Vremea prieşte
Inimii, ierbii.
Ragă şi cerbii!
Stai şi priveşte!
Câte anume
Fete în lume
Are şi-arată
Iarba cu artă:
Dulci şi frumoase
Linii de coapse,
Linii de fete,
Mintea să-mbete.
Fete ce lesne -
Trupuri şi glezne -
Ierbii le-asameni.
Nu mai sunt oameni.
Din cer a venit un cântec de lebădă
Din cer a venit un cântec de lebădă.
Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe
peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.
Călugării şi-au închis rugăciunile
în pivniţele pământului. Toate-au încetat
murind sub zăvor.
Sângeram din mâni, din cuget şi din ochi.
În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.
Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,
dar prea e aproape de călcâie
şi prea e departe de frunte.
Am privit, am umblat, şi iată cânt:
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?
Cineva a-nveninat fântânile omului.
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile
în apele lor. Şi-acuma strig:
O, nu mai sunt vrednic
Să trăiesc printre pomi şi printre pietre.
Lucruri mici,
lucruri mari,
lucruri sălbatice - omorâţi-mi inima!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu