de Gheorghe Pârja
Istoricii sunt ființe care veghează timpuri trecute.
Stau lucizi în patrimoniul istoriei, fiind și buni avocați ai vremurilor care
se mărturisesc mai greu. Dar nu de puține ori sunt și cronicari ai prezentului,
tocmai pentru a oferi materie primă viitoarelor manuale de istorie. Când vom
privi lumea prin ocheanul întors. Da, istoricul este mereu într-o febrilă căutare
de izvoare. Aceste calități și îndatoriri le întrupează dr. Ilie Gherheș, unul
dintre cei mai autorizați deslușitori ai trecutului Maramureșului. Și efectul
lui asupra istoriei naționale. Cum mai scriam, când Ilie aprinde flacăra
curiozității în preajma unui document, îți arată calea spre adevărul istoric.
Nu-și permite fabulații în jurul unei cronici revelatoare, ci folosește
interpretarea în contextul epocii.
Ilie Gherheș crede că „istoria este un exercițiu de
sinceritate și că emoția patriotică este lacrima îngerului păzitor”. Frumoasă
mărturisire de credință! Într-o vreme în care, din motive absolut bizare,
istoria națională este redusă la tăcere în școli, gest necugetat, cu urmări
ușor de bănuit. Ilie Gherheș se încăpățânează să ne fie dascăl de trecut, prin
cărțile și articolele publicate. În care sunt cuprinși, mai ales, timpii
istorici ai Maramureșului. Are harul de a ne transmite pulsul evenimentelor,
evocându-le într-un mod emoțional și cărturăresc. Scrie cu patima istoricului,
fără patimi istorice. Parcă se contopește cu personajele despre care relatează.
Chiar dacă abordează întâmplări din ultimele decenii, știe că identitatea nu se
naște spontan. Nici la oameni, nici la comunități. Caută în prezentul nostru
frământat evenimente care vor deveni referințiale.
Cartea „Maramureș, (a) casa sufletului meu” (Editura
Marist 2020), a istoricului Ilie Gherheș, editoriale găzduite de revista
„Valahia – Dacia Nemuritoare”, este o pildă elocventă în acest sens. Când scrie
despre rolul preoților la Marea Unire, descifrează și rolul bisericii în
devenirea românească. Nu uită să sublinieze partea lor luminătoare în viața
satelor noastre. Care, alături de dascăli, au fost energii de veghe la
întruparea unor acțiuni determinante. Apoi, argumentează cum pentru România
semnarea Tratatului de la Trianon a însemnat recunoașterea internațională a
fruntariilor postbelice. Scrie și despre secolul de însingurare istorică,
pentru toți românii din jurul granițelor. Pe acest fond este prezent în
comunitățile românești din dreapta Tisei și Cernăuți, luând pulsul stării de
fapt.
Ilie Gherheș face remarcabile portrete celor care au
marcat destinul Maramureșului, dar și al României. De la Lucia Piso, Mihai
Dăncuș, Dumitru Fărcaș, la academicienii Ionel Valentin Vlad, Emil Burzo, Ion
Aurel Pop. Evocă manifestări culturale de referință de la Petrova, Săliștea de
Sus, Finteușul Mare, ori Desești. Aduce în atenția noastră momente importante
care au marcat istoria românilor. Cum este celebrul Manifest de la Darnița.
Sunt câteva din popasurile în care arde focul trecutului și prezentul nostru.
Remarc, la Ilie Gherheș, scrierea într-o frumoasă
limbă română. Este o carte necesară dascălilor și elevilor interesați de
istorie, fiind un admirabil ghid pentru cunoașterea Maramureșului, casa și acasa
sufletului nostru. Da, avem nevoie de cărțile istoricului Ilie Gherheș, acum
într-o vreme de secetă în învățarea istoriei noastre. Pe bună dreptate, autorul
și-a intitulat un text despre „sentimentul familiar al istoriei”. L-am păstrat
deoarece i se potrivește. Trăsătura acestei cărți este tocmai apropierea unor
evenimente de referință de sufletul nostru. Cum spuneam, se adresează mai ales
tinerilor care fug, cu euforică inconștiență, de istorie, fără să observe că
pierd bătălii cu ei înșiși. Ei care fug de narațiune, pentru a se îndepărta de
ei. Mai păstrez în sinea mea speranța că tocmai voi vedea intrând în clasă un
profesor care să le explice elevilor, cu sinceritate, zic eu, despre faptele
strămoșilor.
Foarte frumos articolul!
RăspundețiȘtergere