Luându-ne
după formă, respectiv după ritmul în care se construiesc lăcașurile de cult
(cele 18 confesiuni dețin 27.384 de biserici, din care 8413 au apărut după Decembriadă,
1578 fiind în construcție la 31 decembrie 2015), noi, românii postdecembriști,
am fi tentați să credem că n-avem motive să ne temem de catastrofalul proces al
decreștinării, el deocamdată făcându-și de cap doar pe meleagurile apusene,
motiv pentru care papa Francisc caută cu înfrigurare șocante formule de
adaptare a catolicismului (viitori cardinali din rândul femeilor, credincioși
homosexuali etc.) la profundele și ireversibilele schimbări moral-spirituale
ale enoriașilor. Dar nici liniștit nu poți fi când ai în fața ochilor minții
următorul triptic:
1)Invazia,
practic îngenuncherea Europei (până acuma doar a Europei occidentale) de către mahomedanii fanatici și – potrivit sinistrului
plan Kalergi – cota obligatorie de neomigratori ce ne va fi în curând impusă și nouă, astfel
ca locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei (SUE) să devină „o
subumanitate bestializată de amestecul rasial”, altfel spus o turmă multietnică
ușor de controlat și dominat de către păpușarii planetari. Iar dacă asta este
miza jocului politic, și sigur asta este după cum se desfășoară lucrurile
(înaintarea pas cu pas spre deplina globalizare), toate teoriile vehiculate în
perioada interbelică despre necesitatea încrucișării raselor (bunăoară, se
susținea sus și tare că rasa albă și-ar datora însușirile artistice amestecului
străvechi al unei însemnate părți din ea cu rasa neagră!) nu sunt decât praf
aruncat în ochii mulțimilor întru atingerea țelului fixat.
2)După
cum scriam într-un articol anterior, dezvoltarea cantitativă (extensivă) sau pe
orizontala creștinismului prin construirea de tot mai multe biserici, este în
strânsă și inseparabilă legătură cu religiozitatea, respectiv cu credința
aparentă, dar are extrem de puțin de-a face cu verticala credinței adevărate.
3)Actuala
nebunie a mașinismului de pe întinsul României este cea mai concludentă probă
că moda românilor se situează de regulă în urma celei apusene, că adică este
nevoie de niscaiva timp până când la noi face furori ceea ce la ei deja s-a
perimat. Să dea bunul Dumnezeu ca moda decreștinării (sic!) să nu urmeze
același tipic!
*
Revenind
la statutul sfinților, deosebit de importantă pentru justa apreciere a temei în
dezbatere este precizarea că membrii comunităților creștine de început
(creștinismul primitiv sau apostolic) aveau deodată statutul de frați și
sfinți! Vasăzică, atunci sfințenia se dobândea relativ ușor (spun „relativ
ușor” deoarece am în vedere persecuțiile la care au fost supuși creștinii în
primele trei secole) prin ceremonia baptismală. Respectiva ceremonie cuprindea
trei acte:
a)Catehizarea sau actul prin care
solicitantului pocăit sub aspect spiritual și material (în acele vremuri bunurile
congregației erau comune, iar femeia era pentru prima dată în istorie egala
bărbatului) i se făcea cunoscută învățătura creștină, mai exact sfaturile,
minunile și promisiunile Mântuitorului, toate acestea trebuind să fie însușite
și cu strictețe respectate.
b)Botezul cu apă (al doilea act) se săvârșea
după o zi sau două de post, catehizatul fiind scufundat în apă, de preferință
într-un râu. Dar, acolo unde nu exista o apă curgătoare sau posibilitatea
scufundării catehizatului într-un vas mai mare umplut cu apă, botezul se făcea
prin turnarea unei cantități de apă pe capul acestuia. Căci, ne spune Alexandru
Babeș în eseul Sfinții – mit, legendă,
adevăr, eseu apărut în anul 1972 la Editura Enciclopedică Română, „Această
scaldă simboliza «baia nașterii din nou», «nașterea din apă»”.
În
paranteză fie spus, nu doar spălările rituale în mozaism și purificarea prin
botez în creștinism sunt de origine mesopotamiano-egipteană (multiplele
întruchipări ale apei, precum înțeleptul și binefăcătorul Ea, zeul apelor la
babilonieni, sau egipteanul Hapi, zeul revărsării Nilului), dar – ne
înștiințează același Al. Babeș - „Aici sunt adunate, pare-se, o mulțime de
idei, parte venind dinspre greci (din filosofia lui Thales miletianul și a lui
Heraclit efeseanul), parte venind dinspre mesopotamieni și egipteni (din reprezentările
acestora despre apă ca izvor și substanță a lumii întregi)”.
3)Al
treilea act consta din punerea mâinilor deasupra
capului botezatului, gest prin care cel care boteza (botezătorul) îi transmitea
neofitului Duhul Sfânt, astfel consacrându-l Celui ce toate le-a făcut și
Fiului Său (de-abia în secolul al IV-lea, mai precis în vremea împăratului
Constantin s-au făcut primii pași concreți pentru afirmarea dogmei Trinității).
Odată ceremonialul consumat, proaspătul creștin era
considerat frate și sfânt, adică intra în societatea sfinților, deoarece
pe-atunci sfințenia era înțeleasă ca o calitate umană. Practic, așa cum lesne
se poate deduce din Epistolele noutestamentare, pe întreaga perioadă a
creștinismului apostolic substantivul sfânt era identic cu acela de creștin.
Ulterior
lucrurile s-au schimbat. Era urmarea schimbărilor suferite de Biserică (din
luptătoare a ajuns triumfătoare, după curmarea de către Constantin a
persecuțiilor și ridicarea creștinismului la rangul de religie de stat), precum
și a scindărilor apărute în interiorul cultului: cler - masa credincioșilor,
creștinism cult - creștinism popular. Iar păstorii (preoți și ierarhi) au
suferit transformări atât de mari, încât Athanasie cel Mare ajunsese să se
plângă că, dacă odinioară (perioada creștinismului de început) vasele erau de
lemn și inimile preoților de aur, în vremea lui vasele au ajuns de aur și
inimile preoților de lemn...
Drept
urmare, calitatea de sfânt nu mai este ca înainte starea dobândită prin botez,
ci ea este atribuită pe bază de merite și după moarte (desigur, cu excepția
preoților și mai ales a ierarhilor, aceștia – potrivit formulelor de adresare –
fiind considerați sfinți încă din timpul vieții): la catolici prin beatificare,
iar la ortodocși prin canonizare. Aceasta face ca în afară de fondul comun de
sfinți (cu toții aparținînd primelor trei veacuri: apostolii, ucenici acestora
și martirii sau mucenicii), martiriul fiind „un prim coridor prin care apar
sfinții” (Al. Babeș), fiecare din cele două mari biserici creștine (catolică și
ortodoxă) să-și aibă sfinții ei, îndeosebi de la marea schismă din anul 1054
încoace. Cu următoarele două sublinieri:
-bisericile
protestante și neoprotestante se limitează la sfinții biblici, ele neavând un
cult al sfinților;
-în
comparație cu rivala ei ortodoxă, biserica romano-catolică nu doar că veacuri
la rând a deținut monopolul absolut în ceea ce privește misionarismul (de-abia
din secolul al XVII-lea este concurată de protestanți), dar stă mult mai bine și
la capitolul sfinți.
Că vrei
au ba, abundența de sfinți specializați ai catolicismului (nu sunt numai
patronii unor localități, dar au dobândit specializări pe meserii, bresle
și...afecțiuni: Sf. Anton este invocat în cazul bolilor de piele, Sf. Apolonia
pentru durerile de măsele etc.) te duce cu gândul la generosul panteon al
vechilor greci, unde zeii ba patronau anumite cetăți-state (zeița Atena patrona
Atena, Artemis cetatea Efes, Apollo localitatea Delfi), ba diferite
îndeletniciri: Hefaistos era cu fierăritul, Hermes cu negustoria, Poseidon cu
navigația ș.a.m.d.
Cum
spuneam, ortodocșii nu vor să rămână de căruță. Așa că, ne înștiințează Al.
Babeș, după decuparea ortodoxiei în biserici autocefale sau naționale, au
apărut și sfinții naționali: Calinic la
români, Boris la bulgari, Boleslaw la polonezi, Vladimir la ruși etc.
N.B.:
O mențiune specială în acest sens merită Bartolomeo de Las Casas (1474-1566),
despre care aflu de pe internet că încă n-a fost beatificat de biserica
romano-catolică, deși procedura de beatificare a demarat în anul 2000. De fapt
el a meritat statutul de sfânt cât timp a fost în viață, căci în calitate de
episcop de Chiapa (Mexic) a luat apărarea amerindienilor măcelăriți de supușii
Castiliei și Aragonului. Pentru acest țel cu adevărat uman și creștinesc nu
numai că a trimis la curtea Spaniei nenumărate
plângeri și rapoarte, ci chiar a traversat de 13 ori oceanul ca să bată la ușa
regelui Carol Quintul, a lui Filip al II-lea și a tuturor puternicilor zilei,
inclusiv la ușile ferecate ale prinților bisericii catolice, dar a sfârșit prin
a fi declarat nebun, judecat de tribunalele Inchiziției, iar opera Scurte relatări despre distrugerea Indiilor
i-a fost arsă pe rug.
Iată de
ce mă întreb ce se va întâmpla cu sfinții, în prima fază cu cei catolici, acuma
când este vizibil reculul creștinismului apusean (în curând Marea Britanie va
ajunge prima țară din lume decreștinată) și când se scrie negru pe alb despre sfârșitul
credinței (cartea lui Sam Harris intitulată Sfârșitul
credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii).
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu