Descurcăreții și-a lor ceată

  Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.

            Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.

            Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.

            Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.

            Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?

            Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cele mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.

            E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.

            Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.

            ...De precizat că substantivul/adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.

            Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.

            Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.

            Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.

            Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:

            1)Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.

            Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.

            Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.

            2)Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.

            Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.

            Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”...

            Mai târziu, prin gentleman - și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!

            Când un cuvânt, opinează cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.

            După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.

            Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.

            Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus...

 

            Sighetu Marmației,                                                        George PETROVAI