Poesis - Daniel Marian

 un șobolan mort veghează capătul aleii

ba, o scrumieră vărsată în grabă

ca o ploaie de lacrimi a plămânilor

dar e doar capătul aleii nu și capătul lumii

și nu e chiar mort dară un picu amețitu

pe râu în jos întâlni-vom altul mai frumos

Poesis - Daniel MARIAN

 mi-a murit profesoara de geografie

eu pe cine să mai întreb încotro s-o apuc

mi-a murit profesorul de istorie

pe cine să mai întreb cine sunt eu

mi-a murit cea de chimie - pe cine să mai întreb din ce sunt făcut

mi-a murit cel de fizică - pe cine să mai întreb despre mișcare

matematic vorbind mi-au murit toți cei care

m-ar fi putut pune din nou la încercare iar eu

ca propriul meu profesor de sport țopăi

să împrăștii toate aceste umbre de povară

încontinuu ca arlechinul

Toate reac

Semnal editorial- Daniel Marian „Sălbăticiuni”

 

Fericirea de a fi singur

Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor.

Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă.

În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii.

Cu atât mai mult cu cât la sfârșitul bătăliei va rămâne o singură sălbăticiune, moartea („înfășoară-ți după călcâie depărtarea adapă-te / din singura fântână rămasă în cer // - dar unde te grăbești? moartea așteaptă” – run forrest run).

Există o legătură între cer și pământ, însă aceasta trebuie găsită. Întâi de toate, în noi înșine.

Or' noi ajungem să ne complăcem în compania singurătății, să celebrăm pierderea (de orice natură ar fi ea) și mai puțin să bucurăm de cei din jurul nostru („celebrăm // pierderea până și a închipuirii / sensului de mers spre o logică indiferentă”), să alungăm poveștile cât mai departe („șeherezada și făt-frumos încă / mai povestesc deși / nu-i crede nimeni” – un tramvai).

Dar nu e o simplă complacere, ci o adevărată fericire de a fi singur („împreună cu singurătatea mea sunt / două singurătăți care ce s-ar face / fără cele alte câteva / vreo opt / miliarde de jumătăți însingurate / ale nimănui // dar atât de adânci și fericite!” – singurătatea ta), consecință și a descoperirii falsității iubirii, care poate trăda oricând („din rămăşiţe de suflete / îi croieşte îi îndoaie îi coase / îi scarmănă şi apoi îi vinde // pe mine m-ar vinde primul / printre palme şi săruturi / într-o după amiază de dragoste” - draga mea fabrică îngeri).

Chiar atunci când această realitate pare a fi singura viabilă, mai intervine o descoperire, și anume cea a realităților multiple, fiecare om având propria sa realitate („câți oameni atâtea realități / care mai de care scrobită și poleită cu aur / țeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri / la un turnir pentru supraviețuire” – roată dințată stricând un întreg mecanism), supraviețuirea devenind din ce în ce mai dificilă.

Se ivește, însă, aproape de nicăieri, un aliat de nădejde, el însuși o ... sălbăticiune: cuvântul („cum să nu te sperii // când vezi adevărata culoare a cuvintelor / faţa lor extrem de sălbatică şi câteodată ciudată / vânăt opaiţ al unei zile ca o sculptură care voia / să rămână aceeaşi copie după o copită sângerândă // de când potcoavele au născut drumuri s-au scurs / din sufletele lor motive de mers mai departe).

Daniel Marian nu se dezminte, continuă să se joace la modul cât se poate de serios cu cuvintele, așezându-le într-o formă potrivită, cea a poeziei.

Daniel Luca

Poesis - Daniel MARIAN

 

am verbalizat

cu narativul descheiat să răsară ultimul model de aspirator pentru aspirațiile chiluge țugui

și cât s-o mai fi chinuind ceea ce nu-i

pe loc de cap pătrat leșinat

tot încerc să desfac geana lipită gutui

de un crac de realitate despre care se presupune opac și asta se întâmplă la o mie

de mâini care sunt smulse din cuptoarele

trupuri ale lor proaspete pâini

Poesis - Daniel Marian

 

secolul 13-14 își ridică natural corespondența

din cutia poștală a craniului meu

amănunte domestice dar şi ceremoniale

iau trăsura cu ifose spre a se pierde în

forfota marilor împrejurări de capă şi spadă

pe onoarea mea că n-am să te mint

tu meriţi să ştii tăişul lamei şi vârful de săgeată

secolul este al confruntărilor depline

între feluritele porţii de rămas bun odios

ca un ascensor scheletic ce dărâmă cerul după tine

pentru a nu te mai căuta printre scântei

să crezi în neajuns ca în casa conspirativă

a fiinţei tale de care te temi dar ţi se potriveşte

când nu mai ai unde fugi au fost închise toate

fugile

CRONICĂ DE CARTE. GELU DRAGOȘ - ”SINGURĂTATEA POETULUI”

 

Atitudinea de la zero la minus/plus infinit

 

 (Gelu Dragoş – „Singurătatea poetului”, Ed. Grinta, 2021)

...trece printr-o ecuaţie de drum cârpit. „Singurătatea poetului” e însăşi toamna lui smulsă de pe cracă şi pusă la vedere ca o sperietoare de aripi. Lumea se face şi se desface ca niciodată, adormită,orbită, asurzită, muţită şi uneori şchioapătă şi ciungă. Lume de balast în care au rămas însă câteva credinţe colosale.

Poetul Gelu Dragoş e asemenea unui erou de la Termopile care se încăpăţânează pun(ct)ând preţul vieţii veşnice înaintea celui al clipei fumegânde. Astfel, crede şi spune el de prin scorbura destinului, fără temeri doar adumbrit-gândit-încătuşat în proptiile-i visuri: „Întotdeauna meşterul Manole va rămâne cocoţat pe acoperiş/ îşi va frânge picioarele dar va rămâne măreţia...// Întotdeauna la treizecişinouă de ani fiecare dintre noi/ va muri odată cu voievodul cuvintelor Eminescu.../ Întotdeauna rămând destul de multe stele pe cer când ne îndrăgostim/ ca să le privim şi să le botezăm după vrerea noastră.../ Întotdeauna un drum va duce spre un sfinx ocrotitor şi rece/ ce ne va aminti cât de repede se scurge nisipul clepsidrei.../ Întotdeauna va creşte iarba peste umerii străbunilor noştri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu.../ Întotdeauna o să ne iubim mama părinţii bunicii şi fraţii/ iar viaţa o să ni se pară blândă şi un vis ce dăinuie perpetuu.../ Întotdeauna vom fi călători pe acest pământ în care şi eu gelu/ o s-o caut cu disperare pe fata morgana şi o să/ îngenunchez în faţa ei/ Întotdeauna... „ (Constatare).

Sentimental profund străduindu-se să aşeze valorile ca pe stele, stele de unicorni în fruntea unei epoci de deznădejde, poetul nu pridideşte însă a-şi vărsa amarul. Echilibristica aceasta între extreme pare să-l caracterizeze ca pe un exaltat care a învăţat să fie şi ipohondru, socialmente vorbind: „din barul lui buciuman n-ai nicio perspectivă,/ ne trezim uneori din perspectivă şi constatăm/ că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile/ şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri./ ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni/ şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;/ tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine;/ ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess/ privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;/ participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave/ (acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)/ aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigoni ce suntem/ iar apoi ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;/ timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –/ se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă/ doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;/ a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin...” (Fără perspective).

Sfărâmare existenţială, ca într-o vârstă de probă – neîmplinită, şi totuşi se găsesc suficiente resurse pentru un parcurs chiar dacă forţat (de împrejurări, de răutăţi, de inerenţe). Filtrul conştiinţei scoate la iveală smaraldul: „Iubirea”: „singură/ deznădejdea doar îmi era/ vecină/ motiv de a pleca de-acasă/ cât mai departe// dacă mă mai iubeşti/ câtuşi de cât/ ia-mi urma prin nămeţii/ groşi până la Cer// te voi pândi uneori/ să mă încredinţez/ dacă mărşăluieşti/ vitejeşte/ pe cărările nebănuite// într-o zi cu miresme/ te vei convinge/ că pe întinderea/ câmpiei/ sunt doar eu/ lup singuratic”.

Etalând faţetele realităţii, fără a fi vreun propovăduitor al apocalipsei (de altfel nici nu e nevoie, avem suficiente dezastre încât dau pe dinafara veacului), Gelu Dragoş afişează cu fineţe plenitudinea celor trăite dorite/nedorite, într-un flux seismografic care convinge asupra metamorfozelor în (in)stabilitatea universului, despre care am putea crede că ar fi chiar un organism viu (dacă nu mort din naştere).

Parcă ar fi un răzbunător al nedreptăţilor lumii, Gelu Dragoş!

 

                               Daniel Adrian MARIAN, Uniunea Scriitorilor din România

 

 

Poesis - Daniel Marian

 

undeva creşte o civilizaţie obscură

chiar când noi vorbim aici ea face

ochii mari şi scânceşte îndepărtând

lutul iadului de pe făptura-i suavă

se ia după un manual de întunecimi

ţestoase aduse la zori cuneiformi

o fi vreo boală a materiei moarte

şi trezite pentru prăpădul renaşterii

va trece pe aici în paşi rotunzi molâi

de baladă ce a fost nituită la capete

până va începe să urle fioros privind

veşnicul şarpe croind veşnica slavă

amnar de soartă scăldată-n busuioc

mirodenie iute cu supă de cremene

fel de expansiune provenind din exil

creşte necuratul spălăcit în catran

primeşte luciu ca o cizmă

Poesis - Daniel Marian

    la mine în bloc e o adevărată şcoală de arte şi meserii

fiecare locatar are rolul său bine definit în organigrama blocului

la parter sunt cei care cu urechea de pământ simt cutremurele

la etajul unu se desfăşoară hărţi tactice şi se prevăd războaiele

canicula taifunurile tornadele avalanşele ocupă întreg etajul doi

şi trei este rezervat integral celor cu problema climatică în creier

/greta are separat un penthouse pentru condiţii de muncă deosebite/

la patru sunt influencerii zvonerii trepăduşii de duminică

de la cinci până la şase se face în flux continuu politică

iar la şapte se combină dezbaterile electorale cu tehnicile

de prostire sistematică pe motiv de măi animalule sau prostănacule

la opt la se măsoară frigul întunericul foamea şi setea

iar la nouă se dau rezultatele la care se mai adaugă nişte viruşi

la zece stau proscrişii cărora nu le pasă de nimic ei când vor

să fluiere atunci chiar că fluieră până şi a pagubă dar tot fluieră

iar pe scara blocului avem un ficus care consumă tot aerul

deasupra blocului meu vrăbiile se însoţesc cu vulturii

Poesis - Daniel MARIAN

 ziua mea de naştere o dedic morţilor

foste şi viitoare care mi-au mai dat o zi

de permisie de amânare de eroic chiul

de la obşteştile treceri ghimpate de taină

în care să mă gândesc cât de frumoasă

e viaţa cu tumbe de păsări printre jaloane

ascuţite ca umbrele adunate şi pierdute

viaţa când taie panglici

Poesis - Daniel Marian

 ***

e bine să iubeşti toţi copacii pentru că

nu ştii de care te va spânzura soarta

la judecata dreaptă a celor care sunt şi nu sunt

într-o adunare generală a tuturor sfinţilor

ce au scăpat printre urechile ereziei

cu care se acoperă lumea plapumă

Minutul de poezie - Daniel MARIAN

în starea de insurgenţă fiind

de plictiseala zilelor acestea
am început să inventez
toate lucrurile interzise până acum

astfel am meşterit cumva
să fie somn lung şi lat
aproape cât somnul de veci şi chiar
am făcut rost de un vis care
să se potrivească precum o mănuşă
o mască un combinezon şi o frică

doar de pomeneai înainte
de un asemenea somn erai
ocărât amendat închis
şi pasibil de eşafod

nu erau îngăduiţi de fel
visătorii vagabonzii care
să bântuie minţi degeaba

vezi am făcut ceva bun
până la urmă în viaţa asta
care merită cel mai bine
a fi trăită în vis


în bălţi cu cianuri
în balegi şi în noroi
leşinuri de ochi daţi
în lături ori suciţi pe spate
muţenii de buze ferfeniţă
şi coji de nas spintecat de zgură
înecurile din gâtlejuri
sunt cele mai gustoase
iar pentru sete inimi neterminate
scurgându-se cu sughiţuri
plămâni lichefiaţi moi foarte moi
după ce au fost asezonaţi prin carbid

MIERCUREA DE POEZIE

Ora 13.00, Sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene "Petre Dulfu"
Va avea loc o nouă ediţie a recitalului „Miercurea de poezie”, coordonat de poetul Nicolae Scheianu. Evenimentul este organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.
Vor citi din creaţia proprie poeţii: Daniel Luca (Timişoara), Daniel Marian (Deva).
Prezintă: Ioan Romeo Roşiianu.

-- 

Stefan Selek

bibliotecar

Biblioteca Judeteana "Petre Dulfu" Baia Mare

Email: pr.bibliotecamm@gmail.com

Cronică literară la cartea "Sălbăticiuni şi umbre" de Flavia Cosma

    Blânda însă rar întâlnită realitate a construcţiei ideii

  De undeva dintr-un larg dar totodată subtil spaţiu de memorie universală, dintr-un fel de facere şi desfacere complementare fiind. Decantare când candidă firească, ori alteori mai greu de descifrat cuprinsul trăirilor. Exact cum spune: „Şi eu mă trezesc uneori dintr-un somn/ În care dansez şi dansez,/ Ziua întreagă plutesc pe aripi nepământene,/ Pasul îşiuită măsura o clipă,/ Redevine libelulă în zbor,/ Pasărea colibrí a tinereţii.” Ai zice că poate fi o termoviziune asupra clipei ca sămânţă a întregului timp. Se împacă neliniştea în dinspre trezie cu aceea din existenţa deplină. Nici un mai ştii unde e omenescul însuşi, şi desigur de unde începe starea de beatitudine care excede întru clar obscur enigmatic maiestuos.

            Cum o văd eu pe Flavia Cosma, printre “Sălbăticiuni şi umbre” e destul de difícil de folosit cuvinte, deşi altă modalitate de expresie n-am de-a fi pe-nţeles, dacă n-o fi pe de-a-ntregul atunci măcar preludic cu bună intenţie spre o judecată  cândva viitoare. Or fi sălbăticiuni chiar ele umbrele, sau să fie proprii umbrele unor sălbăticiuni care bântuie…; să fie două dimensiuni indecis definite ale unei existenţe destul de complícate prin însăşi faptul că e amintită spre tocmai a fi.

            “La porţile cerului” iată cum se întâmplă dimpreună cu relativitatea posibilă, calea spre eternul interior: “Vai ţie ! Vai ţie !/ Nu eşti nimic/ Deşi te crezi/ Atât de mare./ Spaţiul pe care-l ocupi/ Este infim,/ O gămălie;/ Strigătele tale, plânsul tău,/ Un bâzâit slab/ La porţile Cerului./ Râvneai infinitul şi-ai fi făcut orice/ Să-l poţi primi./ Zadarnic plângi şi te rogi/ Dumnezeu în marea Sa milostivenie/ Asurzeşte încetul cu-ncetul.” Ei bine, dacă în superbitatea sa necuprinsa divinitate ajunge de mai stă pe gânduri, tu cu infimul aproape că nimicul tău doar cu ce altceva, ai putea cu graţie să încerci perfectul.

             Iar pentru a avea curajul în sine, tocmai oricum dacă pleci de la cât de fragilă ar fi dar unică să fie ori măcar binevenită ea “Iubire şubredă”, atunci ai absolutul în faţă, toate şansele de a sparge gheaţa nemuririi prin ceea ce simţi adânc şi adevărat: “Timp de cinci minute/ Acele-cuţite de ceasornic/ Îmi străpung inima/ De cinci ori înmulţite cu şaizeci./ Gânduri mă împresoară din toate părţile./

           Primul îmi şopteşte despre ceva ireparabil,/ Precum moartea,/ Al doilea îmi vorbeşte de-o piază rea la pândă,/ Mai pe urmă vine visul alb şi plâns/ Care se cere şi el descifrat,/ Şi nu în ultimul rând, poate că nici telefonul nu mai funcţionează,/ S-a întrerupt şi nu se mai aude sunând./ Toate ca toate/  Dar niciodată nu mă încearcă îndoiala/ Că te-ai fi răzgândit/ Că nu mai vrei să mă vezi,/ Iubire şubredă/ În plinătatea dorinţei tale dezlănţuit.

             Pentru Flavia Cosma nu prea gândesc vreo anume limită, ea un aparţine de spaţiu şi temporalitate. A se înţelege cât mai pe înţeles… “La balconul cu porumbei sălbatici/ Şi ramuri stufoase de fag,/ Bătrâna fantomă se leagănă/ În briza serii./ Zilele, nopţile, se topesc egale,/ Într-o aşteptare caldă, difuză.// Cămaşa ei transpirată de noapte/ Înveleşte scheletul despuiat de carne/ Ochii ei, doi cărbuni aprinşi/ Sfredelesc întunericul,/ Cercetează strada./ Nelinişti lumeşti nu-i dau pace să doarmă,/ Urmaşii ei împătimiţi în vicii,/ Îi risipesc avutul cu abandon frenetic.// Porumbei gunguresc, îşi dau sărutări/ În secrete cuibare stufoase.// Toţi aşteaptă sorocul, ziua în care altcineva/ Va lăsa lumina să pătrundă-n odăi,/ Va curăţa pereţii coşcoviţi,/ Va înfrâna vegetaţia dementă/ Va înlocui durerea veche, uscată, cu alta/ Amară şi dulce./ Noi locatari vor mătura trecutul/ Cu gestul îndrăzneţ, nesocotit,/ Menit să oprească zborul păsărilor/ În migraţia lor ireversibilă.”.

             Avem sub semnele aceluiaşi peisaj emoţia şi dăruirea de care este nevoie pentru a pătrunde şi a fi pătruns de sublima Poezie. În prezent precum aşijderea în trecut şi în viitor.

                                                                                     Daniel Marian, 

                                                                                               Deva