Semnal editorial- Daniel Marian „Sălbăticiuni”

 

Fericirea de a fi singur

Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor.

Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă.

În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii.

Cu atât mai mult cu cât la sfârșitul bătăliei va rămâne o singură sălbăticiune, moartea („înfășoară-ți după călcâie depărtarea adapă-te / din singura fântână rămasă în cer // - dar unde te grăbești? moartea așteaptă” – run forrest run).

Există o legătură între cer și pământ, însă aceasta trebuie găsită. Întâi de toate, în noi înșine.

Or' noi ajungem să ne complăcem în compania singurătății, să celebrăm pierderea (de orice natură ar fi ea) și mai puțin să bucurăm de cei din jurul nostru („celebrăm // pierderea până și a închipuirii / sensului de mers spre o logică indiferentă”), să alungăm poveștile cât mai departe („șeherezada și făt-frumos încă / mai povestesc deși / nu-i crede nimeni” – un tramvai).

Dar nu e o simplă complacere, ci o adevărată fericire de a fi singur („împreună cu singurătatea mea sunt / două singurătăți care ce s-ar face / fără cele alte câteva / vreo opt / miliarde de jumătăți însingurate / ale nimănui // dar atât de adânci și fericite!” – singurătatea ta), consecință și a descoperirii falsității iubirii, care poate trăda oricând („din rămăşiţe de suflete / îi croieşte îi îndoaie îi coase / îi scarmănă şi apoi îi vinde // pe mine m-ar vinde primul / printre palme şi săruturi / într-o după amiază de dragoste” - draga mea fabrică îngeri).

Chiar atunci când această realitate pare a fi singura viabilă, mai intervine o descoperire, și anume cea a realităților multiple, fiecare om având propria sa realitate („câți oameni atâtea realități / care mai de care scrobită și poleită cu aur / țeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri / la un turnir pentru supraviețuire” – roată dințată stricând un întreg mecanism), supraviețuirea devenind din ce în ce mai dificilă.

Se ivește, însă, aproape de nicăieri, un aliat de nădejde, el însuși o ... sălbăticiune: cuvântul („cum să nu te sperii // când vezi adevărata culoare a cuvintelor / faţa lor extrem de sălbatică şi câteodată ciudată / vânăt opaiţ al unei zile ca o sculptură care voia / să rămână aceeaşi copie după o copită sângerândă // de când potcoavele au născut drumuri s-au scurs / din sufletele lor motive de mers mai departe).

Daniel Marian nu se dezminte, continuă să se joace la modul cât se poate de serios cu cuvintele, așezându-le într-o formă potrivită, cea a poeziei.

Daniel Luca