Răul înfățișat de Gabriel Garcia Márquez
în romanul Toamna
Patriarhului,
esențialmente același ca în România
Cândva (asta a fost cu peste 10 ani
în urmă) am scris articolul Literatura
latino-americană între realismul mitico-miraculos și fantasticul prodigios,
unde – printre multe altele – spuneam următoarele despre dictaturile
sud-americane și despre G. Garcia Márquez: „Tema dictatorului a fost tratată cu succes şi de
alţi scriitori sud-americani (nu doar de Alejo Carpentier, adaug eu acuma),
căci – după cum am spus – subiecte de inspiraţie se găseau cu duiumul în
galeria nefastă a celor 222 de ipochimeni. Astfel, tot în anul 1974, Augusto
Roa Bastos publică romanul Eu, Supremul,
pentru ca un an mai târziu să apară celebrul roman Toamna patriarhului a mult mai celebrului scriitor columbian
Gabriel Garcia Marquez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. După
imensul succes înregistrat de romanul Un
veac de singurătate, în care scriitorul, cu fenomenala sa capacitate
imaginativă şi creativă, prezintă avatarurile clanului Buendia în
microuniversul macondian, deci după adjudecarea preţuirii internaţionale cu
această superbă carte în insolitul ei captivant şi deconcertant, critica
aştepta cu nerăbdare următoarea creaţie marqueziană («cu ghearele scoase», cum
inspirat se exprimă tălmăcitorul Darie Novăceanu).
Şi a venit acest roman Toamna patriarhului, care pe mulţi i-a
lăsat cu gura căscată: o carte cu fraze fluviu şi limbaj descătuşat, o carte ce
pare fantastică, cu un personaj – Nicanor Alvarado – care nu seamănă cu niciunul
din cei 222 de dictatori, decât în măsura în care hachiţele şi apucăturile lor
fioroase îi apropie până la multiplicare, căci în realizarea personajului său,
scriitorul n-a purces de la modele reale, ci de la însăşi realitatea istoriei.
Iată de ce Marquez îşi rezervă permisiunea unei fabulaţii cuceritoare, fapt
care duce la identificarea celui de-al 223-lea dictator latino-american.
Nicanor Alvarado creşte până la vârsta de 100 de ani. La vârsta de 150 de ani
are o nouă dentiţie. El este «făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi
proprietar absolut al luminii», iar vârsta acestui «animal meditativ» şi
«monarh iluzoriu» se situează între 107 şi 232 de ani.
Romanul este structurat pe şase capitole, de fapt şase cercuri
concentrice. În centrul acestora se află «bătrânul cel mai bătrân de pe faţa
pământului», întreaga acţiune a romanului rotindu-se în jurul morţii lui
Nicanor Alvarado. E drept, până la urmă moare de-adevăratelea. Dar lumea refuză
să creadă acest lucru, întrucât, în dorinţa de-a verifica modul cum va fi
primită de apropiaţi şi de supuşi moartea sa, el făcuse cândva un experiment cu
cadavrul sosiei sale. Iar populaţia năvălită în palat, ba chiar şi gărzile,
crezând că-i cadavrul generalului mult detestat, l-au batjocorit târându-l pe
străzi. Lucrul acesta l-a îndurerat şi l-a mâniat peste poate pe Nicanor
Alvarado, aşa încât a purces de îndată la represalii cumplite împotriva
profanatorilor pe care-i reţinuse până la unul cu memoria lui de elefant. Iată
de ce nimeni nu credea în moartea sa, tuturor li se părea un fapt inimaginabil,
căci în ziua aceea, cum afirmă scriitorul, «găinile vor face ouă pentagonale».
Altfel spus, dictatura nu dispare odată cu moartea dictatorului, ci numai după
demontarea structurilor şi schimbarea mentalităţii cetăţenilor”.
Întrucât tema prezentului articol este răul
politico-social (și nu numai), așa cum este prezentat el, cu mijloace
scriitoricești, de G. Garcia Márquez și așa cum continuă să se umfle în pene pe
meleagurile noastre, sub privirile resemnate ale majorității românilor,
consider că este binevenită pentru cititorii dornici de cunoștințe temeinice o
scurtă incursiune în problematica răului. Eu însumi m-am ocupat de această
vastă și complexă chestiune filosofico-morală atât în primul volum al seriei Trebuința și anevoința înțelepțirii omului (aici
tratez pe larg problema răului metafizic, moral și fizic), cât și în textul Inima și mintea omului – terenurile
predilecte de luptă dintre bine și rău.
Și iată ce afirm
în textul din 2008 despre rău, opinie pe care, fără vreun rabat, o reiterez în
clipa de față: „În ceea ce priveşte
răul, văzut ca funcţie a
antisocialului, deosebim un rău biologic
(boală, suferinţă), de un rău datorat cataclismelor naturale şi mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică
cu egoismul şi individualismul. De precizat că răul social-economic, politic
sau ideologic poate favoriza apariţia răului moral în viaţa oamenilor (unii
criminali caută ca prin atrocităţile comise să-şi răzbune suferinţele şi
frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social şi moral poate fi în
acelaşi timp un bine individual, cel puţin la nivel sensibil (hedonic sau
utilitar).
Două
concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului:
1)Asemenea
binelui, răul este noţiunea polară ce aparţine moralei, prin urmare orice
greşeală este un rău, întrucât greşeala este de ordin moral, pe când eroarea
este de ordin logic;
2)Relativitatea
celor două noţiuni polare, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi
răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societăţile antice,
nimeni nu vedea vreo contradicţie între a fi civilizat şi a-i tratata cu
cruzime pe sclavi. Tot aşa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ţi lichida
fizic adversarii politici şi în a arde pe rug ereticii şi vrăjitoarele”.
În
același articol mă străduiesc să ofer răspunsuri mulțumitoare la două dintre
cele mai incitante întrebări pentru condiția umană, respectiv pentru
formidabila nevoie organică a omului de-a cunoaște: (a)Există un rău absolut?
și (b)Binele și răul coexistă în persoana lui Dumnezeu?
Acum
ca și atunci, cred că lucrurile la acest capitol nu pot să stea decât astfel: „Există
sau nu există un rău absolut? Deşi suntem înclinaţi să-i acceptăm fiinţarea şi
prezenţa neîncetată în noi şi în afara noastră sub numele de Satana, corect
este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici
pe departe absolutul.
A crede
despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin,
despre care ştim că este mai dinainte de toţi vecii şi că toate El le-a făcut.
Prin urmare, toate cele existente în nesfârşitul văzutelor şi nevăzutelor Îi
sunt ulterioare şi subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă
a-l ridica pe aceeaşi treaptă de măreţie cu Dumnezeul atotputernic, despre care
suntem îndemnaţi să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu
totul inexplicabil pentru echilibrul credinţei şi al logicii noastre umane.
De
altminteri, Biblia ne dă asigurări că
răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele
lui sunt numărate) şi nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără
acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine înţeles că nu se poate vorbi de
absolut fără atributele eternităţii şi atotputerniciei...
La fel
de neînţelept ar fi să se creadă că binele şi răul coexistă în persoana lui
Dumnezeu, atâta timp cât Biblia,
bunul simţ şi un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinţează că Binele este
un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia
lui Augustin şi Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esenţă atunci când
dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un
bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropeşte tot copacul, nu
mai rămâne nimic.
Să mai
subliniem că răul absolut este inacceptabil şi din următorul motiv, de unde -
de altminteri - decurge putinţa de îngenunchere a păcatului şi de întoarcere a
păcătosului: Oricine săvârşeşte o abatere de la normele de convieţuire socială,
implicit un păcat, de fapt urmăreşte ca în acest mod să-şi adjudece un bine
personal! Poate că de aceea în creştinism, cu certitudine că în toate marile
religii, nu există păcătoşi incurabili şi deşeuri biosociale. Sub coaja răului
zace întotdeauna binele potenţial, care prin voinţă, căinţă şi perseverenţă
ajunge să triumfe acolo şi atunci când este cu adevărat dorit.
Putem
spune, aşadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie obţinerea
binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greşită – sau, mă rog,
taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii
acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însuşirea
unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de
marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului creştin
şi în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte,
respectiv cu normele universale ale convieţuirii umane paşnice”.
Cum
scopul acestui articol nu îl constituie nici analiza logico-filosofică a răului
și nici cea literară a romanului Toamna
patriarhului (Editura Univers, București, 1979), mă voi opri la două pasaje
semnificative din savuroasa scriere marqueziană („Cu toate că din textele
acestea dispăruse orice urmă în legătură cu originea sa, se presupunea că se
născuse în pustietate, pentru că numai așa se putea înțelege marea lui sete de
putere, numai așa se putea explica firea lui lugubră și felul de a guverna,
răutatea de necrezut a inimii lui, cea
care ne-a vândut marea unei puteri străine și ne-a condamnat să trăim în fața
acestei câmpii fără margini, acoperită de pulberea lunară, ale cărei amurguri
neîndreptățite ne sfâșiau sufletul” – subl. mea, G.P., respectiv: „...în timp ce el își croia drum orbit de lumina
zilei iscate cu forța printre șirurile de lingușitori fățarnici care-l
proclamau făuritor al dimineții, comandant al timpului și proprietar absolut al
luminii, până ce un ofițer din comandamentul suprem a îndrăznit să-l oprească
în vestibul pentru ca bătându-și călcâiele să i se adreseze să trăiți, domnule
general, vă raportez că ceasul arată două și cinci minute, iar altă voce trei
și cinci dimineața, domnule general, iar el l-a pocnit peste față cu dosul
feroce al mâinii sale și a urlat cu tot plămânul ca să-l audă toată lumea, e
ceasul opt, tâmpitule, opt am spus, ordin de la Dumnezeu”), pasaje în care este
admirabil schițat atât portretul-robot al dictatorului de pretutindeni, inclusiv
de pe meleagurile noastre (da, căci absurd, neinstruit, capricios, grosolan,
încăpățânat și atotputernic în țara sa prin detestabilul zel al lingușitorilor
cu putere decizională, autocratorul ajunge să creadă despre el că este egalul
lui Dumnezeu!), cât și maniera dement-discreționară în care dispune de viețile
supușilor și de bogățiile nației, doar în acest mod putând să-și condamne
contemporanii și cine știe câte generații viitoare la sărăcie lucie.
Adică,
taman umilințele și lipsurile îndurate de românii antedecembriști din partea
satrapilor bolșevici interni și externi/moscoviți, iar în perioada
postdecembristă din partea lichelelor cu patalamale rostuite și năravuri
antinaționale moștenite, gata oricând să mintă cu nerușinare, să fure ca-n
falnicii noștri codri de odinioară, să se gudure pe lângă păpușarii planetari
și să-i năpăstuiască pe alegătorii nedescurcăreți.
Pe
scurt, gata oricând să trădeze țara și neamul care i-a propulsat la butoanele
puterii, pentru ca în acest chip odios, pe de o parte să-și mulțumească
stăpânii bruxellezi și – îndeosebi – pe cei planetari (cârmuitorii trusturilor
farmaceutice și petroliere), iar pe de altă parte să-și poată atinge
ticăloasele lor interese personale și de clan (sume fabuloase depuse în băncile
din străinătate, vile luxoase, mașini bengoase, trai pe vătrai, pofte jegoase),
astfel ca neam de neamul lor nedemn să nu știe ce înseamnă bucuria unei munci
oneste și fireștile greutăți ale unei vieți pilduitoare.
Probe în
acest sens? Câte vreți. Ba primul președinte postdecembrist cheamă în ajutor
minerii din Valea Jiului ca – prin bătăi și înjosiri – să-i învețe pe
bucureșteni și pe toți românii colțoși esența democrației originale, ba
următorul președinte nu suflă niciun cuvințel (ceea ce este egal cu
renunțarea!) în tratatul de bună vecinătate (sic!) cu Ucraina despre
teritoriile românești (Bucovina, două treimi din Maramureșul Istoric, Ținutul
Herței, Insula Șerpilor) încorporate în aceast stat cu frontiere eminamente
politice, ba un fost premier este întemnițat pentru multiple nelegiuiri, ba
actualul ministru îmbotnițat al Energiei ne înștiințează, cu deplină
satisfacție cosmopolită, că anul acesta (al pandemiei necușere și al
vaccinărilor dubioase) vor începe extracțiile de gaz din Marea Neagră prin
compania Black Sea Oil&Gas, în spatele căreia stau americanii de la
Carlyle, care – ne informează compatrioții de bună credință – investesc 400 de
milioane $ pentru a scoate două miliarde $.
Vasăzică,
taman ca în cazul pandemiei și al vaccinărilor încă neobligatorii (cică decizia
pro sau contra este a cetățeanului insuficient instruit/terorizat din punct de
vedere politico-globalist), toată trebușoara cu gazul din Marea Neagră se
învârte demo(no)cratic în jurul banilor și a uriașelor profituri ce rezultă de
aici. Și cum străinii, ajutați de micile redevențe pe care le plătesc statului
român (nu-i exclus să fie cele mai mici din Uniunea Europeană), vor înșfăca
partea leului, românii degeaba se vor trezi peste câtva timp și – aidoma lui G.
Garcia Márquez – vor striga că dictatorii mari și mici ai acestei țări ne-au
vândut marea (bogăție) unei puteri străine...
Tocmai
de aceea, mă bucură ceea ce am citit săptămâna trecută pe internet, și anume că
peste 2000 de avocați din întreaga lume (SUA, Canada, Germania, Italia, Franța
etc.) pregătesc împotriva megacriminalilor ce trag sforile cu pandemia,
testele, măștile și vaccinurile, un proces cu mult mai mare și mai necesar ca
cel de la Nürnberg din 1946-1947 pentru judecarea criminalilor naziști.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
1 Martie 20121
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu