de Gheorghe Pârja
În ultima vreme am citit câteva articole cu mesaj
încurcat. Cum că, primăvara, nu ar fi un anotimp care ne eliberează de
melancolia toamnei și de frigul iernii, ci este vremea care ne tulbură viața
prin regenerarea naturii. Ni se propune să scoatem primăvara din calendarul
bucuriei sufletești. Anotimpul miraculos este pus în legătură cu noile curente
de gândire care cutreieră Europa și America, pe spații suficient de largi. Fac
parte din maladiile societății contemporane care, în ultima vreme, au luat
forme tot mai agresive. Derapajele și aberațiile se succed cu o rapiditate
halucinantă. Și la noi am constatat, la unii comentatori, deformări ale
firescului. Cică, se schimbă lumea. S-a ajuns până acolo încât primăvara a fost
pusă în legătură cu corectitudinea politică. De la un punct încolo, nu mai poți
distinge între drama umană autentică și fantasmele unor minți care nu rimează
cu fondul nostru sufletesc. Mai calm, mai iubitor de oameni și de frumos.
Nici cuvintele alese nu ar mai avea ce căuta la masa
cu flori. Ce-i de făcut? Să le reamintim celor cu teorii sucite că, pe la noi,
se apropie, real, primăvara. Și luăm în seamă, într-o ordine interioară,
rânduiala anotimpurilor. Atâta cât a mai rămas din ea. Noi ne bucurăm de
venirea primăverii. Cinstim cu reverență spiritul încântării în fața pogonului
de brânduși și luști, elogiem femeia ca o mântuire a sufletului și, nu în
ultimul rând, mama care ne-a pus capul pe o pernă de înger. Deși trăiesc de
multă vreme la bloc, la oraș, sensibilitatea mea rămâne rurală. Am crescut
într-o casă cu fața spre răsăritul soarelui. În preajmă era grădina cu nuci,
meri, pruni, cireși și câțiva peri. Primele flori care vesteau anotimpul nou
erau ghioceii, care și acum au locul lor. Bătrânii satului spuneau că poartă
chipul lui Dumnezeu. Apoi năpădeau păpădiile. Sufletul se îmbucura de florile
pomilor. Unde, cândva, ședeau oile domnilor.
Una dintre priveliștile care mi-au marcat viața este
cea de la Valea Sasului, spre Hoteni și Breb. Cu flori albe de meri și pruni.
În dreapta, Gutâiul, de pe care omătul se duce târziu. Eram la curățat țarina.
Ieșea la lumină tot neamul florilor. Ne îmbătau culorile unor arbuști de
păducel, ori de rosa canina. Reînvierea naturii era însoțită de cântecul
păsărilor. Splendid concert dat de zburătoare. Cântau toată ziua pe glasuri
diferite. Mama mă învăța să le deosebesc după cântat. Pupăza era ușor de
ghicit. Diminețile omului puteau fi spurcate de cântatul ei, dacă o ascultau pe
nemâncate. Era pasărea care se arăta mai greu la vedere. Apoi cucul, care, în
loc să-și facă cuib și să clocească după obiceiul suratelor, cânta toată ziua.
Până la Sânziene. Apoi, pleacă în taină, după cum a venit, în țările calde.
Pe la noi, cântatul cucului era o bucurie a
primăverii. Chiar un privilegiu, dacă nu o datorie. Dacă n-ai auzit cucul
într-o primăvară, ai un an îndoielnic. După aceea, era și cântecul mierlei. Și
apoi cel al privighetorii. Apoi veneau pițigoii cu cântecele lor scurte,
graurii și ciocârliile, care împodobeau primăvara. Vestitorii noului anotimp
erau rândunelele. Care erau venerate de oameni. Era o mare cinste pentru un
gospodar să aibă cuib de rândunele sub streașină. Îl ocroteau ca ochii din cap.
Erau păsări venite din cer. Cine le strica cuibul, se spunea că rândunelele
aduceau foc în coada despicată. De aceea când reveneau, în celălalt an, din
țările calde, cuibul lor era neatins. Mai erau și păsările de noapte, care nu
aveau spor în concertul suratelor. Mama ne spunea, în fiecare primăvară, când
auzea cântecul zburătoarelor, că a coborât raiul pe pământ.
Era raiul păsărilor. Era un fel de revelație a unei
realități sacre, care nu se cerea comentată, ci doar ascultată. Îmi doresc și
în această primăvară să aud cântecul păsărilor, care pot alunga din preajmă
teoriile sucite, de care aminteam la început. Mă bucur că mai avem
posibilitatea de a locui într-un cântec. Astăzi este 8 martie. Mă rog ca
doamnele și domnișoarele, și mamele, să locuiască în raiul păsărilor. Este o
terapie cosmică, epifanică. Că eu nimic să nu am, decât să știu că în oameni
cântă păsări. Alegeți-vă, melodia preferată! Și să uităm și de carnavalul
silnic al pandemiei. Sper ca Învierea naturii, care este o facere divină, să
aibă în acest an un înțeles de trezire a lumii la o viață mai normală.
Doamne, cât de frumos cântă păsările!, se minuna
mama. Mai ales primăvara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu