E perioada serbărilor școlare, ocazie cu care-mi aduc aminte că am cam fost și eu premiant. Cel puțin în școala generală, parcă și liceu, cu condiția să nu am media scăzută la purtare! Prima dată s-a întâmplat lucrul ăsta prin clasa a VII-a, despre asta urmând a povesti altădată.
Aici pomenesc de un episod care m-a marcat și de care nu pot uita, dintr-un motiv simplu: am rămas cu patru versuri în memorie, pe care cred că nu o să le uit niciodată.
Prin clasa a V-a am luat premiul I și dirigintele mi-a zis să învăț o poezie, dându-mi câteva cărți din care să fac selecția. Criteriul după care am făcut alegerea a fost simplu: am ales cea mai scurtă poezie pe care am găsit-o. Soarta a făcut ca ea să fie ”Țării mele”, de Vasile Voiculescu. Am învățat-o, a venit ziua serbării, am urcat pe scenă, mi-am luat premiul (cartea dată de diriginte) și coronița și m-am apucat să spun poezia. Numai că... am uitat ultima strofă. Am început să plâng și am și acum, pe undeva, pe acasă, o fotografie în care cobor de pe scenă cu lacrimi în ochi și coronița pe cap.
Anul următor am luat din nou premiu. Am învățat poezia dar mi-am luat și măsuri de siguranță. Am vorbit cu niște copii mai mari să aplaude dacă văd că mă opresc din recitat. Am început să spun versurile, am făcut o pauză teatrală la un moment dat și... s-au pornit aplauzele. Le-am făcut semn, disperat, că nu acum trebuie aplaudat, am continuat să spun poezia și totul a fost bine.
De atunci au trecut aproape 50 de ani și pot spune, la orice oră din zi și din noapte (cu condiția să nu fi băut prea mult!) versurile buclucașe ale lui Vasile Voiculescu. Ultima strofă din poezie, aia pe care o uitasem, e asta: ”O, țara mea, tu culme-ncremenită/ De-atâta sânge roasă și brăzdată/ Azi, din adâncuri, grea și neclintită/ Te-nalți în slăvi mai sus ca niciodată”.
Puteți aplauda :))
Ioan BUDA TETZU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu