Voi trece peste umilințele și suferințele pe care le-am dus în ranița peticită a regimentului 32 infanterie mecanizat Plenița, județul Dolj ( vă spun doar în șoaptă că nu era nici o motorizare în cazarma dorobanților) și voi spune doar o întâmplare. După un an de dezonoare umană, colonelul Verde Traian ( din Cluj) care era șeful casei armatei ( a coloniei militare) m-a smuls din cazarmă și m-a instalat la instituția pe care o conducea. Ne-am împrietenit din primele clipe; nu mai eram soldat și colonel. Într-o zi am mers să alimentăm barul la Calafat, cu IMS-ul cu prelată oblică în spate. Într-un sat, colonelul i-a ordonat șoferului să oprească. Mi-a făcut semn să-l urmez. Am intrat într-o curte ( m-am minunat că nu este închisă poarta de la drum). Pe prispă, ferit de căldura infernală din câmpia oltenească, odihnea un bărbat impasibil, fără nici o manifestare față de apariția celor doi militari. Colonelul a intrat pe prispă, a dat mâna cu omul și a spus: „ Petre, ți-am adus un băiat din nordul țării care vrea să te vadă și să stăm de vorbă!” Era Petrache Lupu din Maglavit.
Notă. Cine era Petrache LUPU
Petrache Lupu s-a născut la 14 octombrie 1907, la
Maglavit, în judeţul Dolj, părinţii săi fiind Gheorghe Lupu şi Floarea Dobre. La
vârsta de patru ani, Petrache şi-a pierdut tatăl, iar la puţină vreme, mama sa
s-a recăsătorit, trimiţând copilul să păzească turmele de oi.
Copilul nu a mers la şcoală, nu doar fiindcă era
surd şi avea un fel peltic de a vorbi, ci fiindcă la şcoală mergeau, conform
cutumelor vremii, doar copiii înstăriţi. La vârsta de opt ani, Petre Lupu
cunoştea momentele de început ale războiului, cu soldaţii nemţi, unguri şi
bulgari care au ocupat inclusiv Maglavitul, instalându-se în casele oamenilor. Grozăviile
petrecute atunci, imaginile cu cadavre zăcând în şanţuri, cu prizonieri şi
soldaţi grav răniţi, nu aveau cum să nu-şi pună amprenta asupra existenţei
tânărului.
Până când a împlinit 21 de ani, Petrache avea să-şi
ducă zilele prin luncile de lângă Dunăre, alături de oi şi de câinele lor de
pază, aceasta fiind imaginea tânărului despre firescul vieţii rânduit de
Dumnezeu. Marea învăţătură a oilor avea să-i transmită lui Petrache, smerenie,
modestie, umilinţă, cinste şi supunere. Cu asemenea calităţi, la îndemnul
oamenilor din sat, Petrache Lupu s-a însurat, cu o doamnă nici prea tânără,
nici prea frumoasă, iar despre momentul nunţii, despre momentul ospăţului, se
spune că tânărul a refuzat să se taie berbecul „lelii Ana”, Petrache Lupu
ştiind că Dumnezeu nu face doi berbeci la fel şi că dreapta rânduială spune că
fiecare trebuie să se bucure numai de berbecul lui.
A urmat momentul încorporării în Armată, însă,
Petrache Lupu avea să fie amânat de trei ori, din cauza defectelor de auz şi
vorbire. În cele din urmă, în anul 1932, este trimis la Craiova, la o companie
sanitară, unde urma să fie mai atent examinat, însă aici este bătut în repetate
rânduri, sub pretextul că s-ar fi prefăcut bolnav, urmarea fiind pierderea
totală a simţului vorbirii. Este trimis apoi la Calafat, unde un medic militar
mai iscusit îl examinează pentru mai mult timp şi, în cele din urmă, îl trimite
acasă, la Maglavit, unde va relua munca cu oile satului.
Între anii 1930-1935, o secetă puternică reduce
dramatic şeptelul locuitorilor din comuna Maglavit şi din zona Olteniei,
pârjoleşte păşunile, această calamitate venind pe fondul unei crize morale şi
religioase profunde a societăţii româneşti. În acest context, poate nu
întâmplător, ciobanului Petrache Lupu, i se arată, în trei zile de vineri
consecutive, 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935, o apariţie divină, sub chipul unui moş
care plutea pe deasupra pământului, care nu putea fi văzut decât de cioban, era
impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmânt, fără a lăsa să
i se vadă picioarele şi chipul. „Moşul” i-ar fi poruncit lui Petrache să spună
oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din
zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să
le rupă muncile”. Aceste întâmplări l-au transformat complet, în chip minunat,
pe tânărul Petrache, ciobanul firav devenind un om cu o putere uriaşă, cu un
auz fin şi vorbă bărbătească.
În condiţiile în care Petrache Lupu nu spusese
nimănui despre prima minune pe care o trăise, sătenii au observat că ciobanul
neputincios, respins de Armată ca inapt pe caz de boală, poate să vorbească şi
să audă atât de clar, preoţii, jurnaliştii, autorităţile, sătenii, in copropre,
l-au încurajat să mărturisească prin ce minune s-au putut realiza toate
acestea. Mărturisirea ciobanului a dat naştere unui fenomen religios
nemaiîntâlnit în ţara noastră, sute de ziarişti şi fotografi români şi străini
venind, în vara anului 1935 la Maglavit, pentru a relata despre ciobanul care
„l-a văzut pe Dumnezeu”. Brunea Fox şi Samson Abramovici, jurnalişti cunoscuţi
în epocă, au scris pentru prima dată, în 1935, în „Dimineaţa”, un reportaj
despre Maglavit şi „Arătările lui Dumnezeu“.
În locul numit „La Buturugi” din afara satului, unde
a avut loc prima apariţie, ciobanul a săpat o fântână alături de care a ridicat
o cruce din lemn, pe care a notat numele său şi amintirea viziunii sale şi
îndemnul ca oamenii „să închine, să pupe”, în timp apa acestei fântâni fiind
considerată a fi făcătoare de minuni.
Un Comitet anonim înfiinţa, între 25 noiembrie 1935
şi 30 iunie 1936, chiar un organ de presă dedicat fenomenului, „Cuvântul
Maglavitului”.
Interesant este că vestea ajunsese chiar până la
Societatea Naţiunilor, unde reprezentanţii diferitelor state europene suferinzi
de diverse afecţiuni l-au întrebat pe Nicolae Iorga dacă pot merge la Maglavit
pentru vindecare. Istoricul le răspundea că acolo se vindecă numai cei cu boli
mintale, în sensul că doar nebunii pot crede astfel de bazaconii „miraculoase”.
Mai mult, Iorga scria, la 16 octombrie 1935, un editorial în ziarul „Neamul
Românesc”, în care afirma: „De ce nu se deschid oare porţile tuturor caselor de
nebuni din România, unde sunt atâţia oameni buni, religioşi şi care au viziuni
încă mai curioase decât a «moşului»…?”, În plus, Iorga invoca fenomenul de la
Maglavit şi în Parlament, atunci când perora de la tribună că „nu mai avem
Ortodoxie”, doar un „fals misticism, bolnav ca esenţă”.
În schimb, alţii, mai ales din presa spirituală,
vorbeau despre „geniul lui Petrache Lupu”, menţinând astfel trează atenţia
asupra personajului. Nichifor Crainic, spre exemplu, nota după o vizită la
Maglavit în care a discutat cu Petrache Lupu: „Acest cioban, blând ca un copil…
soluţiile lui erau simple şi practice… Bunul său simţ este fără cusur” – după
cum se scria în publicaţia „Sfarmă Piatră”, nr. 8/1936. Aceeaşi publicaţie
nota, în februarie 1937, că „Petrache Lupu are acum un nou certificat de naştere,
furnizat de Nichifor Crainic”. La rândul său, Gala Galaction scria în revista
Bisericii Ortodoxe Române, nr. 5-6/1935: „A pogorât Dumnezeu între oi şi
ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de când cu Avraam, Isaac, Iacov. A
binevoit Stăpânul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva
experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în câteva cuvinte
esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi
necontenită”.
Fenomenul Maglavit a cunoscut perioada sa de maxim
avânt între anii 1935-1938, în care s-a estimat că circa 2 milioane de pelerini
au venit aici, perioadă din care datează şi un proiect de ridicare a unei
biserici pe locul în care Petrache Lupu l-ar fi văzut pe Dumnezeu. Se spune că
ologii aruncau cârjele, orbii îşi recăpătau vederea iar fostul cioban predica:
„Dacă nu vă pocăiţi, din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult
sânge pe pământul ăsta şi va fi foamete mare şi multă suferinţă”.
În perioada care a urmat, evenimentele
internaţionale cu influenţă pentru ţara nosatră au făcut ca „fenomenul
Maglavit” să iasă, treptat, din atenţia publică. Petrache a trăit mulţi ani,
fiind privit de ca un trimis al Domnului pe pământ. Se spune că inclusiv Ion
Antonescu l-a dus cu avionul să sfinţească trupele române, însă se ştie şi că,
în perioada comunismului, el a fost încarcerat în mai multe rânduri.
Petrache Lupu a fost căsătorit de două ori şi a avut
un băiat, Mihai. El a murit la 14 decembrie 1994, la Maglavit, la fel de sărac
cum fusese și înainte de vizita divină, fiind înmormântat în cimitirul
localităţii.
Biserica Ortodoxă a rămas mai mereu circumspectă în
privinţa poveştii lui Petrache Lupu, însă sătenii din Maglavit au reuşit să
construiască o mănăstire pe locul unde Petrache ar fi avut viziunile. În mai
2009, Petrache Lupu a fost deshumat, în faţa a sute de oameni, pentru ca a doua
zi să fie reînhumat în mănăstirea nou construită.
În mai 2018, Mihai Lupu, fiul lui Petrache Lupu de
la Maglavit, povestea despre viziunea tatălui său şi urmările ei: “Sfântul
Petrache Lupu, care aici, în Maglavit, în 31 mai 1935, într-o poieniţă unde
exista o salcie şi o fântână cu cumpănă, la butuci, se spunea, l-a văzut pe
Moşul! Prima dată s-a arătat unde e biserica, la măicuţe.. Şi a doua oră i s-a
arătat unde e salcia aia acolo… la plopul ăla acolo… în trei vineri… Şi a treia
oară i s-a arătat la stână, acolo, lângă Dunăre, unde avea el târla”.
În Maglavit, o stradă poartă numele lui Petrache
Lupu, iar în faţa primăriei i-a fost ridicată o statuie din bronz. gdl
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu