În pregătirea noastră pentru Postul Mare iată-ne ajunși în ultima turnantă: ni se pune în față conștientizarea judecății. Duminica vameșului și a fariseului a marcat începutul drumului spre Postul Mare. Am amintit de omul care a venit și a stat cu inima frântă și smerită, rușinat de el însuși, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spațiu sacru, se întoarce acasă iertat, iubit și cu adevărat însoțit de Dumnezeu. Itinerariul spre Postul Mare și implicit spre Învierea Domnului a continuat cu pilda Fiului Risipitor în care se înfățișează două ipostaze ale omului în fața lui Dumnezeu: risipirea și reproșul.
Această duminică și implicit săptămâna care urmează au ca scop conștientizarea din toată inima a seriozității cu care suntem datori să ne trăim fiecare clipă al vieții noastre. Evanghelia de astăzi ne arată, așa cum menționează Sf. Nicolae Velimirovici: „reglarea finală de conturi între timp și eternitate, între cer și pământ, între Dumnezeu și om. Ne înfățișează înfricoșata clipă, de bucurie a drepților, când mila lui Dumnezeu va face loc dreptății Lui”. Această reglare de conturi, dacă putem să-i spunem așa, nu e ceva absurd. Ea este în perfect acord cu dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea cere răsplătirea binelui şi pedepsirea răului.
Ceea ce surprinde este standardul scăzut pe care-L cere Dumnezeu oamenilor. Acesta este motivul pentru care se numește înfricoșată, pentru că ne înspăimântă ușurința cu care am fi putut câștiga raiul, dar din păcate nu am acționat în această direcție. Nu este înfricoșător să constați că poți rata raiul pentru că nu ai dat o bucată de pâine unui flămând, că nu ai renunțat la o fracțiune din timpul tău să vizitezi un om bolnav sau să cercetezi pe cineva aflat într-o situație de îngrădire a libertății? Atât de puțin cere Dumnezeu de la noi! Criteriul judecății este atitudinea față de aproapele și față de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se regăsește în toți cei aflați în nevoință. La judecată nu voi fi judecați după standarde maximale, ci după cele minimale, nu înseamnă că pe Dumnezeu nu l-ar fi bucurat ca noi să facem mai multe pentru cei de lângă noi, dar ne cere cel puțin atât.
Iubirea este principala valoare pe care o cere Creatorul de la noi. Nu măsura maximă a acesteia, ci măsura minimă. Nu dacă am iubit cu tot sufletul pe aproapele nostru, ci dacă am avut cea mai mică sensibilitate față de el, atunci când acesta se afla în nevoie.
Omul a pierdut acest sentiment al compasiunii, al milei și al înțelegerii aproapelui atunci când, în urma neascultării a mâncat din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, neasumându-și vina pentru nelegiuirea săvârșită, ci arătând cu degetul spre cel de lângă el, cu alte cuvinte omul s-a dezis de cel de lângă el. În locul descoperiri celuilalt și al iubirii pline de compasiune, Adam și Eva se uciseseră unul pe altul în inima lor, a fost mobilul care mai târziu duce la crima propriu-zisă dintre Cain și Abel. Este momentul din care omul începe să cadă din rău în mai rău, devine egoist și un fugar pe acest pământ. Și pentru noi timpul pentru celălalt este un real dușman în calea „desăvârșirii” noastre materiale, fuga de celălalt este semnul că nu suntem pe drumul cel bun, poți urca spre Dumnezeu doar împreună cu fratele tău pe care trebuie să-l porți pe umeri.
Din literatura dostoievskienă este bine cunoscută învățătura „firului de ceapă”, a acelui bine minuscul făcut aici pe pământ, fir ce, la intervenția îngerului păzitor, se dovedește aproape salvator chiar și pentru femeia ajunsă în iad. Povestea „firului de ceapă salvator” face trimitere la actul unei mărunte milostenii care poate deveni mântuitoare. Orice act de milostenie pe care omul îl săvârșește pe parcursul vieții îi poate fi salvator în momentul judecății.
Orice faptă bună pe care omul a săvârşit-o în viaţă îi poate fi salvatoare în momentul judecății. O faptă bună îl poate duce pe om la sfințenie. Sfântul nu este în mod esențial un atlet al virtuților şi nu poate fi definit nici prin anvergura socială, dovadă că primul om care a intrat în Raiul deschis de Hristos a fost un tâlhar, iar primul care a căzut a fost un apostol. Firul de ceapă îi putea fi salvator femeii, dacă aceasta dorea o izbăvire colectivă şi nu se gândea numai la ea însăşi, egoismul i-a fost eminamente fatal.
Kallistos Ware, în circumscrierea câtorva trăsături caracteristice acestui episod dostoievskian, conchide: „Dacă bătrâna ar fi spus «e ceapa noastră», n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoate pe toţi din cazan? Dar spunând «a mea, nu a voastră», şi-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă şi-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune «noi», nu «eu», «al nostru», nu «al meu». Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea «Tatăl nostru», nu «Tatăl meu». Prima comunitate apostolică de creștini împărțea totul: «Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Toți cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obşte”» (Fa. Ap. 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri, dacă vrem să fim creştini adevăraţi avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvăţăm să împărţim «firul de ceapă»”.( Kallistos Ware, Împăraţia lăuntrică, pp. 40-41.)
Să nu pierdem nicio zi, pentru că fiecare zi poate să fie cea din urmă, cea hotărâtoare. Nu contează cât trăim, ci cum ne trăim viața. În acest timp al vieții ne hărăzim ceea ce vom avea în veșnicie. O istorioară din Pateric are un mesaj cât se poate de relevant în acest sens: „Un om a întrebat odată pe un pustnic: Părinte, când trebuie să mă pregătesc de moarte, ca să mă pocăiesc? Un ceas înainte de a muri – a fost răspunsul. Dar eu nu cunosc când voi muri. Dacă nu cunoști ceasul morții, pregătește-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu”.
Pr. prof. dr. Silviu Rad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu