de Gheorghe Pârja
Anul acesta, în trecuta lună februarie, scriitorul, poetul, dramaturgul de excepție și eseistul redutabil, Marin Sorescu, ar fi împlinit 85 de ani. Nu uit a spune că a fost și un pictor inovator și un excelent prozator. Dar în anul acesta, el nu are zi de naștere. Ciudățenia au stabilit-o astronomii, care au decis ca luna februarie să aibă 29 de zile doar din patru în patru ani. Iar anul acesta luna februarie are doar 28 de zile. Firesc, mă întreb: unde este ziua de naștere a lui Marin Sorescu din acest an? Nu știu să vă spun, poate aveți un vecin astronom să ne lămurească. Da, Marin Sorescu s-a născut în ziua de 29 februarie, 1936, în localitatea Bulzești, din Dolj. A marcat poezia românească cu o bornă care nu se răstoarnă. Răzvan Voncu îmi atrage atenția că Sorescu are, în ipostaza de critic, și darul frazei pregnante, chiar memorabile.
Nu voi cutreiera cărțile de critică literară, nici
dicționarele pentru a vă convinge că Marin Sorescu este un mare scriitor. Care
a răzbit cu greu pentru această altitudine. La început, cum se cuvenea, l-am
știut eu pe el. Șocul enunțului dintr-o poezie soresciană a tulburat generația
mea: Eminescu n-a existat! Și ne-a plăcut mult rezolvarea lirică. Că tot
cosmosul românesc enumerat în poem trebuind să poarte un nume: i s-a spus
Eminescu! Și alte poeme de excepție, care au spart monotonia, de pe partea de
răsărit, a poeziei românești. Cu „Vărul Shakespeare” și cu „Iona”, dramaturgia
noastră urca pe o scenă inedită. În vremea mea bucureșteană, cu Marin Sorescu
am avut relații de salut respectuos. Până într-o zi, în care criticul literar
Laurențiu Ulici, bun prieten de-al meu, m-a pus la masa scriitorului.
Așa am cunoscut un om așezat, care prețuia vorba
spusă, și curios de lumi care nu-i erau cunoscute. Cum era pentru el, atunci,
Maramureșul. Pe acest fond l-am invitat să-l cunoască, cât se poate în câteva
zile. Reședința invitației au fost Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la
Desești. Era în anul 1987. Atunci mi-a spus că îl prețuia mult pe Nichita. A
venit într-o companie selectă. Erau Angela Marinescu, Laurențiu Ulici, Marin
Mincu, Ion Iuga, Stelian Vasilescu. Am ajuns și la Sighetu Marmației, la
celebrul recital de poezie și muzică susținut de Mircea Belu și Sorin
Postelnicu, care a dat de furcă autorităților de atunci. A fost calificat
periculos, și al doilea spectacol a fost suspendat. Da, era cu gesturi și poeme
mai libere. Marin Sorescu, tocmai scăpase din București, de sub lupa meditației
transcendentale, gruparea drastic sancționată de partidul de atunci. Dar nu a
ezitat să apere valoarea recitalului sighetean.
La Desești s-a simțit în largul lui. A susținut, în
fața unei săli pline, un recital de poezie pe care-l aud și acum. A vorbit cu
oamenii, le nota cuvintele într-un carnet. A apreciat muzica din Maramureș.
Seara, a petrecut cu oamenii satului. A scris în cartea de onoare a
manifestării: „Am venit și să colind stelele, atât de limpezi peste Desești și
să mă vindec de toamnă cu descântecul lor.” Am rămas într-o legătură apropiată.
Așa am fost la Cluj-Napoca, la o lansare de carte a lui Marin Sorescu, invitat
fiind de autorul, care era și ministru al Culturii. În seara aceea, la agapa
prietenească, i-a venit vestea că i-a fost acceptată demisia din funcția
ministerială. Marin Sorescu a râs, dar nu ne-a spus ce era în sufletul lui. A
fost ultima întâlnire cu Marin Sorescu. Nu a uitat seara de la Desești. Ba,
dimpotrivă, a ținut să împărtășească asistenței impresii din satul de pe
Mara.
Apoi s-a îmbolnăvit. A dictat poezii până în ultima
zi a vieții. Am coborât în București să-l conduc pe ultimul drum. Era în 8
decembrie, 1996. La Biserica Spiridon, era un șir lung de oameni pentru ultimul
salut pământesc. Când tocmai eram pe treptele bisericii, cu poetul Cezar
Baltag, ieșea prietenul comun Tudor Gheorghe. M-a întors din drumul spre
catafalc, sugerându-mi să-l păstrez în memorie așa cum l-am cunoscut în
Maramureș. Am înțeles, și am urmat, apoi, convoiul funerar până la cimitirul
Bellu. I-am rămas un cititor credincios. Anul trecut, în cadrul unui proiect
literar, o poezie a lui Marin Sorescu a fost afișată, în metroul londonez, unde
a stat o lună. Din ultima călătorie în America m-am ales cu o carte incitantă,
apărută la o editură din New York. Este vorba de volumul: „Marin Sorescu, în
anticamera NOBEL,” ediție româno-engleză, scrisă de Ion Jianu, cu o prefață de
Eugen Simion și o postfață de George Sorescu, fratele poetului. Este pentru
prima dată când se aduc argumente că poetul era pe lista râvnitului , care
lipsește literaturii române. Sunt reproduse, din presa străină, texte despre
valoarea operei soresciene. Sunt înlăturate legendele, zvonurile în legătură cu
nominalizarea lui.
Ziarul „Sunday Times” din 1984 scria: „Sorescu a
fost deja nominalizat ca unul dintre posibilii primitori ai Premiului Nobel.”
Ar fi fost laureatul Nobel care a recitat în sala Căminului cultural din
Desești. După Nichita Stănescu, care a avut și el parte de a fi oprit la
poartă. Nu uit a spune că, în februarie, Marin Sorescu ar fi împlinit 85 de
ani. Dar ziua lui, care anul acesta nu este în calendar, cutreieră printre
stelele, văzute de poet, pe cerul Deseștiului. Este unul dintre marii scriitori
ai literaturii române care au spiritualizat Maramureșul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu