Pandemiada

 

(Tragicomedia globalismului)

 

Partea a II-a:   Omul istoric și păcatele lui (cont.)

 

 

În precedentul paragraf,

înspre final am arătat

că dragostea de ce-i al tău

- pământ, tradiții, grai curat –

 

a fost în timp mult prețuită

(atât ca pur patriotism,

cât și în scop național),

pân’ ce jegosul globalism

 

a hotărât că-i incorect,

în plan politico-pidosnic,

ca oamenii să fie-orbiți

de-un nebulos trecut istoric

 

și-aidoma străbunilor

să-și dea viața pentru glia

din care s-au învârtoșat

credința, cinstea, omenia;

 

așa că-ndată a impus, 

cu formidabila-i mixtură

(parale, presă, influență),

o colosală făcătură:

 

Școlarizarea-i necesară

nu pentru certă instruire,

ci – prin metode și materii –

pentru a maselor prostire!

 

Căci e știut că într-o lume

din sclavi formată și stăpâni,

elita are trebuință

numai de niște anodini

 

în jocurile de culise,

însă abili și productivi

la locurile de corvoadă –

preavrednici cetățeni fictivi.

 

(Este momentul s-amintesc

că-n Legi, de oameni Platon spune:

„Ei nu doresc înțelepciune,

ci-abilitatea prețuiesc”).

 

Departe de ce-a fost cândva

(focar de studiu și formare),

azi vede orice om onest

că școala-i loc de derapare,

 

unde de toate se întâmplă

la cote tot mai alarmante:

Analfabeți funcționali,

falși culți și maniere degradante!

 

Păi cum să fie altminteri,

când școala-n sine-i delabrată –

cu o programă imbecilă

și-o disciplină arestată?!

 

Așa că astăzi e normal

elevii javre să devie,

să facă mușchii lor ce vor,

ba chiar nelegiuiți să fie.

 

Ei da, căci școala face parte

din planul globalist dement

al resetării mondiale,

pentru un viitor strident:

 

Cu răul devenit tiran,  

minciuna-n loja cârmuirii

și lumea dată peste cap

de vreri umane contra firii...

 

La dragoste acum mă-ntorc,

atât în forma desfătare,

cât și-n suprema formă jertfă,

cum artele îi dau culoare

 

(divinul Shakespeare, de pildă,

Turgheniev și-atâți fără egal),

la care inefabilu-i redat

într-un cuceritor regal,

 

astfel ca omul teoretic

- duios, cinstit, nepervertit –

mereu un ideal să fie

pentru urmașul său zărghit.

 

Căci omul a fost conceput

dintr-un impuls atotedenic

(iubire, bine, adevăr),

însă păcatul l-a corupt,

 

iar timpul rău, în marș istoric,

din el un monstru a făcut –

fără simțire și gândire,

neghiob și-n plan moral rebut.

 

Cu toate astea, înzestrații

(în versuri, proză și-alte arte),

din vremuri antice-au slujit

iubirea și-ale ei turnante,

 

de-ar fi să amintesc de mituri,

celebre epopei și cânturi,

de Homer, Sappho, Ramayana

și alte splendide avânturi

 

din lirica universală

(așa ca Eschil, Pindar, Li Tai-pe,

superbul Dante și mulți alții,

nemuritori prin ceea ce

 

au ilustrat în arta lor),

urmați de realiști, romantici

și-o droaie de curente fade,

ca azi s-avem artiști isterici.

 

Și fiecare-n felul său

- în mod direct sau pe-ocolite –

vrea semenii să-i delecteze

prin stări estetice stârnite.

 

Atâta doar că moderniștii

și postmodernii, mai cu seamă,

sunt „geniali” în teorie,

da’-n practică sunt lunga zeamă,

 

în care critici fără har

și snobi ce știu chiar neștiutul,

amestecă cu polonicul

ca golului să-i afle conținutul...

 

Însă iubirea se afirmă

cu forță universalistă

atât în crezul creștinesc,

cât și-n religia budistă.

 

Cu toate astea, între ele

e un contrast covârșitor:

Budiștii au morala rece

și-i caldă a creștinilor!...

 

Desigur, diferența-i dată

de crez și-a lui alcătuire –

Nirvana-i vid și nemișcare,

iar Dumnezeu este Iubire.

 

Într-adevăr, tot ce există

- viața și întreaga fire –

Divinul le-a însuflețit

din plinul Său și-a Sa iubire.

 

Și tot Iubire-i Fiul Lui

pe-ntreg traseul pământesc,

de la adepți mereu cerând:

„Iubiți-vă cum Eu vă îndrăgesc!”

 

Ioan, apostol mult iubit,

respectă-acest îndemn cușer,

astfel că-n creștinism devine

al dragostei prim mesager...

 

Și tot de-aceea Einstein zice

că dragostea-i forța minune,

prin care-ntregul existent

este-n esență uniune.

 

Dar nu una întâmplătoare,

căci întâmplarea-i hazardoasă,

pe când creația-i deodată

inteligentă și frumoasă.

 

După cum nu-i o întâmplare

elina kalokaghatie,

celebra îmbinare dintre

supremul bine și minunăție,

 

ca și acceptul dubios

al ateistului farsor,

că, da, creație există,

dar nu există Creator...

 

Se știe că arta vizează

prin bine, just, fermecător

și prin categorii opuse

(minciună, rău, dezgustător)

 

pe om desăvârșit să-l facă,

și-apoi că la Hugo subtilul,

frumosu-i chiar mai necesar

decât e ditamai utilul;  

 

cu-atât mai mult că nu avem

pînă-n momentul actual

o definiție exactă

pentru frumosul uzual.

 

E drept, prusacul Kant ne spune

că în în frumos se întrezare  

ceea ce omului îi place

făr’ de conceptualizare.

 

Dar definiția-i prea vagă

în rigorismu-i filosofic,

așa că numai tangentează

cu foarte-ntinsul plan estetic.

 

De asta cred că prinde bine

o abordare diferită:

Când definirea dă rateuri,

descripția e nimerită!

 

Astfel frumosul ne apare

ca un ocean nemărginit:

e grația ce-și pune-amprenta

pe fruntea dorului stârnit;

 

e zborul sufletelor pure

în căutare de lumină

peste abisuri și tenebre,

de cari istoria e plină;

 

e testamentul omenirii

pentru vecie parafat,

cu două mii de ani în urmă,

de Omul fără de păcat;

 

este tabloul planetar

în necurmată retușare,

al inimilor sfâșiate

de-o dragoste mistuitoare;

 

este vioara genuină

a începutului edenic,

pe care-alunecă arcușul

nepângărit mefistofelic;

 

e marea odă-a bucuriei

că existăm și vom lupta,

ca viața pe planeta noastră

să nu fie o cacealma

 

la mâna globaliștilor

și sculelor suprastatale,

care dispun în toate cele

prin planuri hiperabisale;

 

e splendida comoară dată

de Creator sorții umane,

ca cei ce-o folosesc să fie

ființe mult mai bocotane

 

în plan moral și afectiv,

iar ea valoare nu-și știrbește,

din contră, prin utilizare,

mai abitir se întețește.

 

Dar tot frumosu-n sine-ascunde

pericole nebănuite –

superbii munți din depărtare

și mările neliniștite,

 

căci el e farmec și sublim

la scară nouă adecvată,

însă la mari dimensiuni

e superbestie curată...

 

Închei în notă optimistă

pentru prezent și viitor:

Nu doar că viața va urca

al globalismului pripor

 

(războaie, crize, pandemii),

dar creștinismul va ieși

din încercări mai întărit

și oamenii se vor trezi,

 

chit că acum par resemnați

cu sforile neomarxiste –

credința tot mai insultată

și sodomii tot mai teziste!

 

Istoria, de altminteri,

pentru creștini e aliat:

Prin creștinare, Europa

nu doar că s-a civilizat

 

și că exportu-i în Americi

(dincolo de exagerări)

e reușita ei de frunte

în valul de realizări,

 

dar și-n cultură-i tributară

credinței noastre strămoșești;

de două mii de ani gândirea

și artele sunt creștinești!

 

Ba chiar arhitectura are

un strălucit profil creștin:

De pildă, spune Vasilescu

în cursu-i de-acribie plin,

 

giganticele catedrale

din Vestul putred de bogat,

de fapt sunt „Biblii dăltuite”,

la care-n timp mulți au lucrat.

 

La fel, în muzică Scriptura

constituie surse divine

pentru muzicieni de geniu

și psalticele bizantine.

 

            Sighetu Marmației,                                                     George  PETROVAI

               1-3 iulie 2022