Pentru început să-mi explic titlul recenziei prin vorbele poetului: „...Ploaia ținea să-mi fie tovarășă,/Ploaia mă cicălea/ să culeg căpățânile de varză și cartofii din grădină,/ că ea m-a ajutat cu ele,/să scriu, să nu umblu după fufe/ când niciunul nu știe cât timp mai are,/ Ploaia era cu gelozia pe piele,/ ploile din jur o ocoleau,/ cum lași intimitate celor căsătoriți,/ Ploaia mă avea pe mine/ și era voluntară și cu idei fixe și nu voiam să mă părăsească,/ e ceva logică în gândul ca fiecare om să aibă ploaia lui”, adică acest fenomen natural pentru Alexandru Petria înseamnă mult mai mult, ploaia îi oferă copilului o anumită condiție socială, apoi ploaia prin talentul nativ și sudoarea nopților nedormite cu scrumiere pline, să și-o facă prietenă pe viață, să-i dea statut de reînviere spirituală, în aceste vremuri caniculare. De altfel ploaia este obsedantă în opera poetică a lui Alexandru Petria, fie și pentru renașterea vegetală, ca să nu mai vorbesc de cea poetică!
Alexandru Petria este un poet sincer, adevărat,
nonconformist, în vogă, foarte citit de tânăra generație și nu numai, iar prin volumul „Triaj prin sânge și
valuri”, editura „Tribuna” Cluj Napoca, acest fapt este accentuat și
reconfirmat.
Câteva date (unele insolite) despre autor sunt
necesare: Alexandru Petria s-a născut la 27 februarie 1968, în oraşul Dej,
judeţul Cluj. Debut publicistic şi poetic în „Tribuna“ în 1983. Studii
întrerupte de psiho-sociologie. Cărţi publicate: Neguţătorul de arome (1991,
poeme), 33 de poeme (1992) şi La ce bun poeţii… (colectiv, interviuri). În 2010 apare romanul „Zilele mele cu
Renata”, la editura Tritonic. Colaborări la toate revistele literare importante.
După 1989 este şeful Comisiei pentru abuzuri şi drepturile omului în CPUN-ul
municipiului Dej; fondator, împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu, al
săptămânalului dejean „Gazeta someşeană“ - primul număr a fost scos în 23
decembrie 1989; candidat din partea Mişcării Ecologiste din România la Camera
Deputaţilor - 1992; redactor investigaţii, între 1992-1994, la revista
bucureşteană Zig-Zag, pe vremea directoratului lui Alex Ștefănescu - între
1992- 1996 locuiește la Bucureşti; 1994-1995 - reporter investigaţii la ziarul
Cotidianul; 1995-1996 -redactor şef al săptămânalului bucureştean pentru
comercianţi Hermes şi redactor la săptămânalul Partener publicat de trustul
România Azi. După reîntoarcerea în Ardeal a fost redactorul şef al
săptămânalului Monitorul de Someş, apoi, în 2000, a fondat propria sa
publicaţie, lunarul Realitatatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla, al cărei
director este şi în prezent.
Să trecem acum la poetul Alexandru Petria, pe care
l-am cunoscut printr-un prieten comun - regretatul poet, eseist, publicist Ioan
Pavel Azap - în capitala Transilvaniei, la „Zilele Liviu Rebreanu” cu mulți ani
în urmă. Despre el, într-o anumită împrejurare, cunoscutul eseist, poet şi
critic literar Liviu Antonesei a afirmat, fapt ce este valabil și despre
volumul de față: „Poezía scrisă de Alexandru Petria e în întregime pe măsura
omului. Deschisă, îndrăzneață, cinică uneori, personală, cu o marcată notă
expresionistă. Mă bucur atât de mult să-l redescopăr pe tânărul meu prieten
într-o formă de zile mari. Indiscutabil, Alexandru Petria e un om cu care poți
să mergi în pădure, un tovarăș de nădejde în toate împrejurările”.
O primă calitate ale poeziilor lui Alexandru Petria
este mesajul puternic, tranșant. El „nu se joacă” ci spune lucrurilor pe nume,
fie că vorbim despre patrie, despre iubire, despre lucruri firești, banale,
despre timp ori moarte. Apoi place faptul că nu are cuvinte-balast în versurile
poemelor sale, nu îngreunează citirea, nu te duce pe căi întortocheate ori
greșite. Și limbajul poetic și-l construiește asemeni vremurilor de azi, deci o
limbă vie, tăioasă, „feisbucistă” dacă vreți, pentru că lumea nu mai are timp
de „floricele” iar noi, din păcate, ne-am robotizat prea devreme.
Urmărind titlurile poemelor sale observ că este
foarte atent la amănunte (un adevărat detectiv!), știe să construiască o poezie
de impact din lucruri ce pe majoritatea nu-i interesează. Câteva titluri în
sprijinul afirmației mele: „când încep să fugă câinii din oraș”, „ruda
sărmană”, „dimineața n-are rost să se spele pe ochi!; „o furtună înghesuită
într-un singur pahar”; „o experiență strict personală”, „dacă pui prea multe
întrebări îți explodează capul!”; „când plâng bărbații”; „circuitul omului în
natură”; „pe două inimi n-are trecere zăpada”; „bebelușul cu burta plină de
bere”; „nu știu dacă merită să-mi prăfuiesc pantofii”; „acum nimeni nu iese
flămând pe străzi”.
Citind cu atenție volumul „Triaj prin sânge și
valuri”, m-am gândit că Alexandru Petria folosește propriul sânge în loc de
cerneală, că veninul și-l varsă cu atenție fiindcă este o conștiință și trebuie
să spună lucrurilor pe nume, dar știe că de peste 35 de ani nu s-a făcut nimic
pentru România românilor, pentru memoria morților Timișoarei și atunci văd și
puțină resemnare: „apa uscată este progresul/ vândut pe rețelele de socializare/
și din birourile președinților de stat./ apa uscată nu-i iubită cât lăudată,/
teoretic apa uscată o să-i mulțumească pe toți,/ o să rezolve cariile,
obezitatea, cancerul și topirea ghețarilor”.
Ne atrage atenția la vremurile pe care le trăim,
vremuri nefirești ce duc cu gândul la neorânduială, la apocalipsa: „pe lângă că
trăiesc puțin,/ orașul s-a umplut de fluturi orbi./ dacă odinioară fluturii
ridicau orașul/ să-l mute din primăvară în vară, acum/ sorb din dârele de bere
și votcă de pe mese,/ apoi dorm, ca liliecii, pe unde apucă;”.
Trecând printr-o dramă familială – moartea soției,
își canalizează toată dragostea către fiica Bianca, căreia, ca un tată
responsabil ce este, îi dă sfaturi. Motivul ploii revine în versurile Domniei
sale, fiindcă ploaia lui Alexandru Petria e benefică, îl răcorește dar uneori
îți poate spala și păcatele: „libertatea e câtă o poți duce și-ți iei,/ nu
aștepta să-ți ușureze apăsarea cineva,/ libertatea nu-i o aritmetică
democratică,/ dar nu invidia niciodată nebunii,/ care sunt oamenii cei mai
liberi și-n cămașa de forță,/ libertatea nu acceptă trișorii, curvele și balele
de gură-cască,/ libertatea-i un destin personal,/ cum ploaia își caută singură/
sub ce pământ să se culce”.
Are expresii surprinzătoare, care plac și te surprind definitiv, ca-n poezia „ce-o
să vină” unde spune: „e greu să ieși din apartament ca din tine” ori „nu
găsești miracol ca aerul tolănit pe sâni,/ femeile cu sânii ca niște replici
percutante/ au aer de ne-ratat, caft cu gravitația,/ sunt un acasă de unde nu
vrei să te dezlipești”.
Sufletul e comparat cu un câine: „...sufletul e ce
crește și unde te gândești că nu crește,/ o variabilă ca un însoțitor
imprevizibil,/ sufletul e un fel de câine,/ te latră și te rupe când nu te
aștepți” („însoțitorul imprevizibil”); poezia se simte bine alături de poet pe
drumuri desfundate: „poetul e printre puținii/ ocolitori ai drumului oficial,/
n-are nicio noimă când strigă/ că poezia e numai off-road,/ că ai ochii pe cât
de deschiși pe atât de închiși,/ dar poezia e numai off-road” („poezia e numai
off-road”); sufletele se schimbă și ele cu trecerea timpului: „sufletele sunt
un pic mai greoaie/ cu anii,/ nu-i nimic despre slăbiciune,/ ci-s precum
boxerii de categoria grea/ care nu se luptă cu cei de la cocoș,/ își trec
apăsarea de pe un picior pe altul/ cu grijă” („mai multe flori”).
Viața devine uneori robotizată unde doar ticăitul
ceasurilor se aude: „ne bucurăm că ne luminează muscăria reclamelor,/ mâncăm
când avem ce,/ plângem fiindcă totdeauna se găsește un motiv,/ dacă ajungem să ne sărutăm/ punem săruturile
atent în frigider,/ să fie și mâine și săptămâna viitoare,/ e lățit sentimentul
că treaba-i aiurea,/ viața și moartea s-au alipit de nu le recunoști”
(„cargo”).
Femeia este jumătatea bărbatului iar poetul Alexandru
Petria știe acest fapt. Pentru el femeia poate fi „învierea ta la purtător”,
„expertă în psihologie”; are un corp „lat de nu-l satură ploaia,/ zăpada nu-i
de ajuns când se întinde,/ corpul femeii e un soare cu piele/ și i-ar mai
trebui piele,/ corpul femeii are în
orgoliu/ puterea de-a da peste cap anotimpurile” („corpul femeii”); pentru a fi
iubită poetul declară nici mai mult, nici mai puțin: „ca să te iubesc/ am
nevoie să te cuprind cu pielea/ și nu știu câtă a rămas să ne încapă,/ a fost
îndelung folosită/(...)/ ca să te iubesc am nevoie de pielea mea” (am nevoie să
fii pielea mea”) și gândul mă duce la sentimentul suprem, de contopire într-un
singur trup; și mai contează ceva în viață după spusele poetului: „centrul de
greutate” care „este ascuns la vedere” și îl descoperi „doar când vrea, iubirea
te face să-l găsești” („ascunsă la vedere”).
Versat, direct, nonconformist și mai ales cu păreri
proprii, Alexandru Petria ne spune „ce e viața”, într-un poem care merită citat
în întregime: „mă culc printr-o mulțime de trupuri/ de nu-s de ajuns
cearceafurile proaspete/ pe paturile din oraș,/ văd cu iriși verzi și albaștri
și căprui/ dedesubturile femeilor,/ nu mai știu câte mâini întind/ să apuc
pachetul roșu de țigări,/ mă plictisesc prin câte corpuri/ storc orele de
serviciu/ ca serul dintr-o pungă de perfuzie,/ numai nu reușesc să spun singur
ce e viața”.
Alexandru Petria explorează varii domenii, de fapt
domenii comune cu cititorii lui (unii mai pudici, alții mai curajoși, alții
de-a dreptul fără prejudecăți): ziua de sex, ziua de spălat, ziua de muncă,
ziua de respirat...ziua de murit! Și totuși este bine doar când nu ești prea curios, fiindcă „dacă pui
prea multe întrebări îți explodează capul!”.
Nu putem vorbi de „ars poetica” în poezia „sper să trăiesc până nu mă rușinez de mine”,
dar putem vorbi despre o poezie-autobiografică a ferventului cititor al
literaturii contemporane, mereu atent la derapajele politicienilor pentru a
crea o lume mai bună pentru toți, în
care, iată, a devenit el însuși un poet important: „până la 30 de ani am fost
tâmpit de timid,/ de parcă adevărul era umil/ și eu simțeam că împing
adevărul./ față în față mă fâstâceam la fel de mult/ lângă corupți pe cât îi
cotonogeam în scris,/ înfulecam ziaristica unde și când era încă presă,/ nu
alergătură insensibilă/ după publicitate și trafic pe net,/ eram parcă o scuză
pe două picioare a adevărului,/ o paranteză a inocenței./(...)/ am iubit ca un
motan, am fost iubit, iubesc,/ nu mă urmăresc păcate și regrete capitale,/ dacă
sfârșitul lumii a început n-am aflat./ am respectat și curvele și miniștrii de
treabă, pe primul/ loc totdeauna familia./ sper să trăiesc până/ nu mă rușinez
de mine”.
Inima lui Alexandru Petria este atât de mare încât
ar putea cuprinde întreg Ecuatorul, numai că inima autorului este cu adevărat
mare pentru că de multe ori se supără pentru nedreptățile vieții, ale lumii, se
mâhnește până la lacrimi atunci când Creatorul îi lasă pe neaveniți să conducă
lumea anului 2024. Și totuși autorul preferă să vorbească în poem de gurmandul
Alexandru Petria, care, în compensație, mănâncă ce-i bun, ca un adevărat
ardelean: „inima răsuflă în pipa de pe masa sufrageriei,/ tresaltă perdeaua de
mătase,/ inima bate în scârțâitul ușii/ ce se prelinge ca un covor roșu,/ saltă
ritmul în excursiile așteptate,/ inima ascuțită a cuțitului despică/ atriile și
ventriculele pâinii,/ când mănânci o friptură/ inima zemoasă din ea se atinge/
de inimile sării și piperului,/ de inima verde a rozmarinului,/ nu umbla după
ceva în afara inimii,/ numai vidul îl pătrunzi doar cu mintea”.
Nu știu câte „boli” are poetul Alexandru Petria dar
am constatat că-i sănătos la cap, e profund
și iubitor de tot ceea ce ne-a dat Autotputernicul, și mai știu că acest nou volum va avea impact, pentru că și
bolile au personalitatea lor: „ai văzut la 7, când erai la prima cafea,/ cum
cerul depresiv de ianuarie/ s-a peticit cu nuanțe de violet,/ înainte ca
soarele să-l ardă -/ pe care s-a uitat fierul de călcat -/ și ai zis că viața e
totuși frumoasă./ dar bolile tale merg înaintea ta,/ te smucesc după ele,/ nu
se lasă./ și când te-ar tenta o șampanie/ ți se taie cheful./ păcat că
răsăritul nu mestecă 24 de ore,/ bolile strigă după atenție./ bolile așteaptă
zilnic să le scoți în parc,/ te trag după ele,/ te domină,/ ca după un câine, e
nevoie să porți o pungă de plastic cu tine...”.
Despre acest volum, proaspătul membru al Uniunii
Scriitorilor, scriitorul Ionuț Țene afirma: „Poetul compune curajoase ”fișe
clinice” lirice, care biciuiesc cititorul indolent și credul față de spectrul
mincinos al autorității. Poetul are curaj, pentru că a învățat ca rebelul
Rimbaud, că ”prima lecție de zbor e întâiul picior în fund” (o lecție simplă).
Alexandru Petria a asimilat experiența, că în viață ca și în poezie adevărata
lecție este cea a ”lupului singuratic” pentru care are ”toată stima pentru
lupii singuratici„ pentru că doar ei știu borgesian că ”fericirea este doar a
orbilor”. Poetul, la fel ca Marin Sorescu, știe că ”singurătatea” este o
caracteristică a poetului autentic și îi hrănește lupul din el: ”a durat ceva
până să-mi scot vocea din cor,/abia atunci s-a dezmorțit gustul meu al
cafelei/și am scris și am dormit cât m-a dus cheful, era doar gustul
meu,/nemediat… (singur).”
Am încercat să scot în relief personalitatea
complexă a poetului din Beclean, în fapt a poetului de lângă noi (în general,
întotdeauna suntem admirativi faţă de cei din capitală), a unei conștiințe
poetice de primă mână – Alexandru Petria. Și atunci am crezut că nu merită să
„rămână pe altădată”, ci acum. Felicitări Alex Petria!
Gelu DRAGOȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu