duminică, 28 iulie 2024

Cina cea de taină


Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, ce a avut loc pe malul Senei, a fost un mare show artistic. Dar a existat și un moment foarte controversat, care a alarmat toată lumea creștină. E vorba de momentul în care a fost parodiată Cina cea de taină, faimosul tablou al lui Leonardo, în care Iisus și Apostolii apăreau în travesti, ca LGBT. Eu am apreciat acest moment ca pe un tablou de Botero în mișcare. Am văzut la casa de licitații Christie’s multe tablouri religioase ale lui Botero, cum l-a văzut el pe pruncul Iisus (l-am reprodus chiar pe coperta cărții Cine dă mai mult?), apoi pe Iisus crucificat, pe Fecioara Maria și alte chipuri religioase. Personajele sunt gonflate, așa, cum era și femeia Iisus din parodia de pe Sena, despre care am aflat că e o mare activistă LGBT. A spus cineva că personajul Iisus crucificat al lui Botero e o jignire la adresa creștinismului? Dar la Paris momentul semnalat a fost considerat o mare jignire la adresa celor 2, 4 miliarde de creștini ai lumii. De ce? Nici gând! Nici o jignire. A fost artă. De ce n-ar fi jignire că miliarde de fotbaliști, de pildă, își vând țurloaiele pe bani? Și așa se întâmplă în toate sporturile. E prostituție asta?! Azi totul e de vânzare, ca în parabola lui Andrei Wajda. Așa se întâmplă când politica este amestecată cu arta. De altfel, parodii la Cina cea de taină sunt fff multe, începând cu scena de orgie din Viridiana lui Buñuel, când eroina este violată de cerșetori și travestiți. Nu aceștia erau fanii predilecți ai lui Iisus Hristos?

De ce se miră presa și pudibonzii creștini când din 2022 se știe că regizorul ceremoniei de deschidere a Olimpiadei 2024 a fost ales Thomas Jolly, un cunoscut regizor LGBT, rebelul teatrului francez? El a realizat un  moment de artă, care  face un racord cu momentul real al furtului din Luvru al tabloului Mona Lisa. Aici tabloul ajunge pe Sena, pe apă, și dispare, fiind luat de personajul fantomă, care purta torța cu flacăra olimpică. Și el ajunge la țintă pe un cal imaginar, devenind un fel de Don Quijote. Toată ceremonia a fost un mare show, foarte dens, plin de simboluri culturale, cum a fost elogiul statuar al celor 10 mari femei ale Franței. Ceremonia a fost o mare risipă de fantezie și rafinament, tipic artei franceze. Nu este nici un fel de politică aici.

În galeriile din New York, am văzut zeci de interpretări ale Cinei lui Leonardo, ale personajelor mistice, ale lui Iisus. E faimos tabloul Lydiei Venieri Cina cea de taină, în care Iisus și Apostolii sunt animale, urși, lupi, vulpi, iar Iisus e un cerb. Apoi mi-aduc aminte de un tablou cu Cina al unei artiste din Chișinău, în care toate personajele pictate de Leonardo erau femei, cu atitudini lesbiene, ca și însuși Iisus. Le-am comentat în volumul Fine arts in America. Dar ce să mai spunem de fenomenul foarte controversat, apoi acceptat și chiar aclamat, Codul lui Da Vinci, al lui Dan Brown, în care demonstrează că Apostolul din dreapta lui Iisus este Maria Magdalena, soția sa? Am zeci de exemple în cărțile mele americane despre această tendință experimentală a artei, care, de la Picasso și Warhol încoace a revoluționat percepția artistică. Și e suficient să dau exemplul sculpturii Prințesa X a lui Brâncuși, care, la vremea respectivă, a cutremurat amvoanele Parisului.

Arta modernă parodiază constant marile simboluri ale lumii, inclusiv creștine sau ne-creștine. Iar atitudinea artiștilor este una pur estetică, nu politică. De natura artei ține demitizarea. Dacă pudibonzii iubesc mitizarea lumii în exces,  precum prelații de la BOR, de ce să nu existe și o reacție la această tendință, mereu anti-arta a fost aproape de artă. Cred că parodia, ca și parabola și pamfletul sunt genuri artistice demne de respect, la fel de mult ca și clasicismul sau romantismul.

Grid Modorcea, Dr. în arte

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu