Mă întorc în genunchi la tine

Poetul, după publicarea cărții a treia de poezie, dedicată fiului său, care se născuse nu de mult, începuse să-i dedice poezii unei vecine de bloc. ”E muza mea.” Și-a zis, parcă, din dorința de ași convinge sufletul.

Dimineața când mergea la redacție, la început din întâmplare, s-au întâlnit mergând pe același drum spre locurile de muncă, apoi această ”întâmplare ” a devenit obișnuință, încât, lui, simțea că nu-i merge bine, dacă ceva o împiedica să nu se întâlnească.

Din discuții, în discuție, la început despre vreme, apoi despre servici,  iar peste o jumătate de an, să vorbească despre lucruri intime.

-Eu am mașină, dar de dragul tău , mă duc la servici pe jos.

-Da?! Ce marcă?

-Volvo!

-Marcă bună...

-Nu prea vorbești bine românește...Parcă ai fi moldoveancă...

-Sunt suedeză și locuiesc în Anvers! Am făcut facultatea de farmacie în România, și lucrez la o firmă de medicamente engleză-suedeză!

-Acum îmi explic de ce ești blondă! Îmi plac blondele...

Zicându-i așa, femeia l-a luat de mână și i-a strâns degetele.

-De câteva luni mergem împreună, dar nu știm cu ne cheamă.

-Eu știu! Te citesc în revistă în fiecare săptămână. Imi plac poeziile tale.

-Da!?Dar pe tine...

-Ellen Nillson!

-Nu cumva, tu ești traducătoarea care publici în revista noastră?! A întrebat surprins.

-Eu sunt!

-Dă să te sărut! Îmi place cum scrii.

S-au sărutat prelung în stația de tramvai, de au atras atenția trecătorilor. A sărutat-o și a doua oară, la cerința femeii.

-Îmi plac bărbații bruneți. La noi sunt numai blonzi...Bărbații ca tine sunt  mai puternici și sexi!

S-au așezat pe banca din stație și au continuat să vorbească.

-De unde ești? A întrebaț-o luându-i mâna, sărutând-o.

-Din Anvers! Cunoscut și sub numele olandez Antwerp.

-Interesant! De ce așa? A întrebat-o punând mâna dreaptă pe pulpele femei, acoperită de fusta înflorată.

-Păi, cum să-ți spun, scurtând povestea...numele provine de la cuvintele olandeze ”hand werpen ”, care înseamnă ”aruncă mâna”.

-Da!? S-a mirat Mihai, plimbând mâna pe pulpele femeii.

-Numele vine de la o veche legendă din folclorul flamand. Legenda spune că că pe malul râului în apropierea unui pod, trăia un uriaș numit Druon Antigoon. Acesta cerea o taxă foarte mare trecătorilor și căpitanilor corăbiilor pentru a le permite să treacă. Celor care îl refuzau să plătească le tăia o mână și o arunca în râu. După o sumă de ani, de suferințe și temeri, un tânăr ostaș roman, Brabo, l-a ucis și, în mod simbolic, i-a aruncat mâna în apă.

-Frumoasă poveste...Aici a trăit Peter Paul Rubens, un important pictor flamand!

-Așa este!

Tot discutând, timpul a trecut.

- Ce zici? Hai să nu ne mai ducem azi la lucru! I-a propus femeia, strângându-i gingaș degetele.

-Bine zici1

Ellen a scos din geantă mobilul și a dat un telefon.

-Spune-i șefului că nu pot veni azi! După care l-a închis, strecurându-l în geanta din piele de crocodil, agățată de umăr.

-Eu nu dau telefon. La noi programul e lax...

-E bine de voi, scriitorii...Noi avem program, nu gumă1

-Unde zici să mergem?

-Mergem în Cișmigiu până la prânz, apoi te invit la masă la ”Colonade”!

-Și apoi?

-C-am îndrăzneață întrebare...la mine acasă...dacă nu te deranjează!

-De loc!

Mergând ținându-se de mână, ca doi tinerei, în descoperirea dragostei, s-au plimbat prin oraș, iar când Ellen s-a uitat la ceasul de aur de la mână, a rămas surprinsă că așa de repede a trecut timpul.

-E ora treisprezece! Ce zici, mergem la masă?

Au intrat în cel mai apropiat restaurant de pe calea Moșilor.

După ce au mâncat și băut o sticlă cu vin de Drăgășani, Chelnărul a venit lăsând chitanța în două coperți din carton roșu. Ellen a luat-o, s-a uitat și a scos telefonul cu care a plătit, nu înainte de a face semn la chelnăr să aducă pos-ul.

Mihai, s-a făcut că se scotocește prin buzunar după bani, până a observat femeia.

-Lasă, plătesc eu!Voi românii, ca întotdeauna, sunteți pârliți...

-Chiar nu aveam!”Nu am un sfanță în buzunar...”Și-a zis în gând, răsuflând ușurat că s-a oferit ea să achite consumația.

-Nu știu de ce, România e bogată în resurse, și oamenii sunt ”pârliți”. Belgia și Suedia, nu au atâtea resurse date de Dumnezeu, ogoare roditoare, mine de aur, cărbune, ape care pot da lumină, munți, păduri, și totuși, voi, populația, sunteți săraci. Aveți salarii de mizerie. Vai de țara bogată cu un popor sărac. De ce, așa?!

-Nu știu, toate vin din istorie...! A răspuns Mihai, ne știind ce să zică.

-Îți spun eu! E vorba de calitatea poporului. Zicalele voastre cu :” Să moară capra vecinului”, ” E bine și așa”,” Trândavul se pricepe la trei lucruri: să manânce, să doarmă şi să se supere”,” în casa leneşului întotdeauna e sărbătoare”...Explică...ceea ce sunteți!

-Marii noștri gânditori spuneau, precum Spiru Haret: „Contăm să apropiem şcoala de popor, să o facem să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului. Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”

-Ăsta nu era român! Era armean...

-Avem destui români înțelepți!

-Nu zic, nu!

Tot discutând, au coborât în Dămăroaia. Blocul Ellen-ei se afla vis-a vis de blocul lui Mihai. Acesta privea cu atenție să nu-l vadă un cunoscut. Au urcat la etajul întâi, intrând în apartamentul femeii, cu două camere.

         Bărbatul și-a scos haina, și-a pus-o în cuierul pom din antreu. Aceasta s-a dezbăcat, rămânând goală în spatele bărbatului care privea pe fereastra sufrageriei.”Se vede intrarea în scara unde locuiesc. De aici mă spiona femeia. ”

         Când s-a întors, văzând-o goală cu pletele blonde curgând râuri pe umeri, a exclamat.

-Parcă ești Afrodita!

-Nu chiar așa! l-a contrazis femeia, așezându-se pe canapea.

-Ba, ești! Ești o statuie de Auguste Rodin.

-Hai, la treabă! Nu mai filozofa!

Mihai s-a dezbrăcat imediat, aruncându-și pantalonii și cămașa pe jos, încălecând-o.

-Ai prezervativ?!

-Fără. Mi-e foame de tine! I-a zis femeia printre gemete.

După ce au terminat, au rămas epuizați unul lângă altul.

-Dacă faci un copil?

-V-a fi primul copil al unui popor pe care îl numim romsued!

-Fără...”rom”.E o altă etnie. Mai bine Româniasued...

Au început să râdă.

-Ți-am citit eseul publicat într-o broșură despre fenomenul globalizări. Acum asta facem. O luăm de la capăt?

Așa au continuat până la miezul nopții.

Ajuns acasă, Mihai a intrat tiptil, fără să facă zgomot. A deschis ușa camerei copilului. Mioara dormea ghemuită în pătuțul băiețelului cu căpșorul acestuia pe mâna sa.

         Aproape în fiecare zi cei doi făceau dragoste în apartamentul femeii.

         Răceala lui Mihai nu i-a scăpat Mioarei. Trecuseră atâtea luni și nu se mai culcaseră împreună.

         Într-o duminică Mioara s-a apropiat  de Mihai, încercând să-l facă a se culca cu ea.

         -Lasă-mă în pace, nu vezi că lucrez la un eseu?

         Femeia s-a retras, ducându-se lângă copilul care se juca cu o suzetă. Două lacrimi au început să-i brăzdeze obrazul. Băiețelul a privit-o îndelung și apropiindu-se a sărutat-o pe față.”O să înțelegi când ai să fi mare! ” i-a zis mama, zâmbind, ștergându-și lacrimile cu batista.

                                              *

-Ce zici, mergem mâine la un teatru?

-La care? A întrebat cu o jumătate de gură Mihai, nevrând să se arate în lume cu amanta.

-Eu zic la Teatru de Revistă ” Constantin Tănase”. E un spectacol distractiv. Ne mai descrețim frunțile...

-Bine, dacă propui tu!”Poate nu mă întâlnesc cu Arșinel.I-am promis, mai de mult, că voi scrie despre dânsul. Și nu am făcut-o...”

A doua zi, i-a spus Mioarei că este de serviciu la tipografie și pe la ora 18 a plecat spre stația de autobuz. Acolo îl aștepta Ellen. Care i-a sărit de gât, sărutându-l. Mihai a privit împrejur speriat, să nu-l vadă vreun vecin. Spre bucuria lui nu era în stație nici-un cunoscut.

Urcați în autobuz, spre surprinderea lor, au găsit două locuri libere, unul lângă altul. Așezați pe scaune, lui Mihai îi tot fugea privirea la pulpele femeii dezgolite de fustă. Până la urmă, discutând, ca din greșeală, i-a pus mâna pe pulpa cărnoasă, pe care o cunoștea. A început să o mângâie.

-Ne vede lumea! La noapte o să te saturi...

Mihai și-a retras mâna, luând-o de după gât.

Ajunși pe bulevardul ”Regina Maria„, au coborât, îndreptându-se spre Calea Victoriei.

În holul teatrului, au dat peste Arșinel și Stela Popescu. Văzându-i a luat o mimică de bucurie, zicându-și în gând.”Am fugit de dracu și am dat peste el. ”

-Să trăiți domnule scriitor! Bine ați venit la noi. L-a întâmpinat jovial Arșinel. Ce mai faceți?

-Am venit să văd spectacolul la sugestia colaboratoarei noastre...

-Bine ați făcut! Dar nu uitați ce ați promis, c-am de multișor...

-Nu uit1 Nu uit!

-Să-ți fie mai ușor, îți dau acest plian. Te inspiri din el!

-Mulțumesc...domnule Arșinel!

Acesta i-a întins pliantul pe care Mihai l-a luat, strecurându-l în buzunarul hainei.

-Să vă fac cunoștință cu Stela!

-Păi...cine nu o cunoaște pe doamna Stela?!Am și scris despre dânsa!

-Mă faci gelos, domnule scriitor!

Între timp Arșinel îi face semn femei de la ușa săli de spectacole să vină la el.

-Da, domnule Director!

-Așează-i pe doamna și domnul în loja de protocol.

Aceasta a luat-o înainte,  cei doi după ea.

-Domnule scriitor, să nu mă uiți!

-Nu, nu!

Așezați în loje pe fotolii plușate în roșu, Mihai a scos pliantul din buzunar, pe care l-a citit, pe când Ellen privea în sală: ” ALEXANDRU ARȘINEL a jucat vreme de 54 de ani pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, iar aproape  40 de ani a format un cuplu scenic cu un mare succes la public alături de marea actriță Stela Popescu.

S-a născut pe 4 iunie 1939, în comuna Dolhasca, jud. Suceava. După absolvirea  IATC, în anul 1962, este repartizat la Tg.Mureș împreună cu majoritatea colegilor din promoția sa. Acolo va înființa secția română a Teatrului de Stat din Tg. Mureș.

ALEXANDRU ARȘINEL urcă pentru prima dată pe scena Teatrului Tănase în anul 1967. Până în 2021, a jucat în spectacole cu mii de reprezentații. Printre acestea: „Groapa” (musical de Eugen Barbu și Radu Șerban), “Doctore, sunt al dumneavoastră” (musical de Aurel Storin și Vasile Vasilache jr.), „Revista cu paiațe” (de Mihai Maximilian, muzica V.Veselovski), „Deschis pentru renovare” (de Alexandru Mirodan, muzica Elly Roman), „Se caută o vedetă” (de Aurel Felea și Sandi Rudeanu, muzica Temistocle Popa), “Vino să ne vezi diseară” (de Petre Bărbulescu, muzica: Gelu Solomonescu), „Nicuță… la Tănase” (de Nicuţă Tănase şi Marin Traian, muzica Gelu Solomonescu), „Aventurile unei umbrele” (de Nell Cobar, muzica Edmond Deda), „Uite că nu tac” (de Petre Bărbulescu, muzica Petre Munteanu), „Savoy, Savoy” (de Eugen Rotaru și Marius Țeicu), „Sonatul lunii” (de Sașa Georgescu și Puiu Calinescu), “Un băiat de zahăr… ars” (de Harry Negrin şi Puiu Călinescu), „De la Cărăbuș la Savoy”, “Bimbirică” (o comedie muzicală de Aurel Storin, muzica Elly Roman). De asemenea, ”Scandal la Boema”, „Nevestele vesele din Boema”, „Boema, slăbiciunea mea”, „Boema, bucuria mea”, „Artiștii și Boema”, „Stela, stelele și Boema”, „Bună seara, Boema”, „Carré de ași”, “Hohote în Paradis”, ”1001 de glume”, toate de Mihai Maximilian şi V.Veselovski și “Ah, femeile”, de M. Maximilian. Alte spectacole în care joacă: „Revista Revistelor”, „Nimic despre papagali”, „Ok Melody”, „Comedie pe Titanic”, „Piei, drace!”, „Vivat Revista!”, „Hohote în Herăstrău”, “Aplauze, Aplauze!”, “Nevestele vesele”,  “Viva Revista!”, “Nimic despre papagali”, “Euro Savoy”, “Veselia nu-i în criză” sau “Omul care a văzut moartea”. În mare parte dintre acestea a avut-o ca parteneră de scenă pe inegalabila actriță Stela Popescu. Cuplul Stela Popescu – Alexandru Arșinel s-a născut în anul 1978 și de atunci, vreme de aproape patru decenii a fost unul dintre cele mai longevive și de succes. În anul 2010, spectacolul „Aplauze, aplauze” a marcat împlinirea a 30 de ani de activitate a cuplului Stela Popescu – Alexandru Arşinel.

În ultimii ani, pe scena de la Revistă,  ALEXANDRU ARȘINEL a putut fi aplaudat în spectacolele “Suta lui Tănase”, “Hai, Hai, România!” și “Cu mască sau fără mască… oamenii vor să zâmbească”, dar și în comedia bulevardieră “Niște senzații”, pentru care a semnat și regia artistică. Între anii 1999 și 2019, a fost  director al Teatrului de Revistă.

Despre ALEXANDRU ARȘINEL  s-a scris și s-a povestit mult; dintre cărțile dedicate lui amintim ”Alexandru Arșinel. De la Dolhasca pe Calea Victoriei”, ”Alexandru Arșinel. Și a fost mâna lui Dumnezeu” și ”Stela Popescu și Alexandru Arșinel. O pereche fără pereche”.

“Vă rog din suflet să iubiți Teatrul “Tănase”. Să îl iubiți întotdeauna, ca și cum ar fi Stela, ca și cum ar fi Nicu Constantin, ca și cum ar fi Nae Lăzărescu și, un pic, la urmă, ca și cum aș fi și eu.”, spunea Alexandru Arșinel.”

         -Am să scriu despre acest om de teatru1

         -Merită! A aprobat femeia care citise o parte din text, privind peste umărul bărbatului.

         Gongul a bătut de trei ori, după care cortina de culoarea portocalie spre roșu a început să se deschidă în ritmul unei melodi vesele.

         Balerinele, îmbrăcate în alb, ca niște lebede, au deschis spectacolul.

         -Mi-e foame de fericire, iubită! I-a zis la ureche Mihai, băgându-i mână pe sub fustă.

         Apoi a urmat o scenetă savuroasă cu Nae Lăzărescu și Vasile Muraru. Unde  toată sala s-a umplut de râs.

-Nae a fost coleg la Școala Tehnică Tipografică cu mine! Dar...nu prea dădea pe acolo. Juca figurant la Boema. I-a spus în șoaptă, Mihai.

Alternanța între dans și scenete umoristice a făcut ca spectacolul să fie frumos, atractiv și savuros cu multe idei îndrăznețe și educative. Spre sfârșitul spectacolului au apărut Stela și Arșinel, cu un scheci satiric și educativ.

Spectacolul s-a terminat după două ore.

Afară se întunecase și terasele erau pline de tineret.

-Ce zici luăm cina pe aici? S-a oferit Ellen.

-Dacă zici tu! Eu sunt lefter...

-Ca de obicei! I-a replicat femeia zâmbind.

Au intrat la Terasa Casei Armatei, așezându-se la o masă mai retrasă. Lampioanele dintre mese dădeau un farmec aparte, și feric spațiului.

-Să nu vorbim ceva politic, că pe aci sunt tot felul de securiști și șoptitori. Inclusiv chelnării...

-Și acum?! Înțeleg, în timpul lui Ceaușescu, că era dictatură...dar acum?!

-Numai denumirea s-a schimbat. Securitate în SRI. Aceași oameni, sau tineri, învățați de profesorii de pe timpul ălălalt! S-a făcut o castă. Guvernele pompează bani în ei, și-au pus salarii de...te sperii. Ce să mai zic? Se pensionează la 45 de ani. Trai neneică, pe spatele unui popor de proști. Apoi se angajează tot la stat cu salarii uriașe. Au și pensii și salar! Iarăși trai neneică...Ba...unii au și mari afacerii cu firme de consultanță ca paravan la mită și alte matraplazâcuri. Iar justiția se face  că nu vede...mai intră și în politică, dând legi să le apere hoțiile!

-Hm! La voi e mare corupție legiferată...în țările nordice, la mine în țară, ăștia se pensionează la 60 de ani. Iar după pensionare nu au voie să facă politică, să facă afaceri timp de 20 de ani.

-Asta zic și eu democrație!

Toată discuția asta au avut-o mâncând o friptură de porc cu cartofi prăjiți, sorbind, din când în când, câte o gură de vin de Drăgășani.

La sfârșit, femeia a plătit cu telefonul.

”Dacă era pe vremea ailaltă, în urma discuțiilor pe care le-am avut cu Ellen, eram la ieșire ”invitați”la Securitate și apoi la pârnaie.” Gândea Mihai, sprijinind-o de cot pe femeie să urce în autobuz.

Ajunși acasă la femeie, Mihai s-a uitat la ferestrele apartamentului său.Luminile erau stinse. ”Dorm ”și-a zis dezbrăcându-se. Ellen îl aștepta goală pe canapea.Au făcut dragoste până spre dimineață.Bărbatul era epuizat.

--M-ai topit! Iubițele!

-Mai hai odată! Și apoi te duci acasă...

-Bine...hai! i-a răspuns bărbatul, sărind pe ea.

După aproximativ o jumătate de oră, Mihai s-a îmbrăcat.

-Vezi când pleci să închizi ușa.Ți-am dat cheia.  Bine?

Mijea de ziuă când Mihai a ieșit din bloc. A intrat tiptil cu pantofii în mână în propriul apartament.

În clipa când să se dezbrace stând pe marginea patului, soția a intrat în camera lui.

-Acum ai venit?!

-Nu! Mă îmbrac! Trăgându-și pantaloni, care îi avea pe vine.

-De ce așa de dimineață?!

-Păi...am vorbit cu Titel și șoferul redacției să încărcăm cărțile editurii noastre în dubiță, să le ducă la Sibiu. Omul trebuie să plece de dimineață.

-Bine!

Femeia s-a dus în bucătărie, pregătindu-i micul dejun.

-Ai venit târziu?

-Nu...pe la 10! A mințit Mihai.

-Pe la nouă am adormit și noi...

-Am avut mult de lucru cu corectura...

Mihai a mâncat cu noduri cele două feli cu unt și gem, sorbind laptele încălzit cât mai repede și, luând haina din cuier, a dat să plece.

-Nu mă săruți, iubitule, ca de obicei?!

Mihai s-a întors din ușe, a sărutat-o fugitiv, coborând scările într-un suflet.

Pe la 10 colegii l-au găsit în redacție dormind pe biroul său.

                                                        *

Acasă, Mihai începuse să se poarte cu soția din ce în ce mai rece. De multe ori cădea pe gânduri, retrăgându-se în camera sa, scriind poezii pe care nu i le mai citea Mioarei, așa cum făcea altă dată. Nici cu copilul nu se mai juca.

Într-o dimineață, pe când, Nelu era la redacție, Mioara a intrat în biroul lui pentru a-i face curat. Scrumiera era plină de mucuri de țigări și scrum. Pe birou se afla, lângă calculator, caietul pe care obișnuia, să-și scrie poeziile. Mioara, din curiozitate l-a răsfoit, lucru care nu-l făcuse niciodată în cei șase ani de căsătorie. Ultimile poezii scrise erau dulcegării dedicate unei femei pe care nu o cunoștea. Citindu-le cu atenție, și-a zis:”Asta chiar îmi place! ”După care o recitește din nou:

                            ”Când ne însorim

Lui Ellen

                   Pentru frumuseţea nopţii întunericul se face negru

                   ca stelele să apară în toată lumina lor,

                   iar cerul devine mai integru

                   şi îngerii ni se întorc pe umeri în zbor.

 

                   Însă norocul ne amăgeşte din păcate

                   ne pierdem umbra încercând s-o sărim.

                   Noaptea nu mai mulge lumină din stele înţărcate,

                   ugerele lor nu dau lapte când ne-însorim„.

”Cine o fi duduia asta?! ”Și-a zis în gând femeia, recitind poezia.”O simpatie...trecătoare. ”Și-a zis, împăcându-se cu gândul că fiecare om poate simpatiza pe cineva.” Una e simpatia, alta e iubirea...„

                                                        *

         Într-o joi, spre seară, când, încă, nu se întunecase, Mihai, întorcându-se de la redacție, după ce băuse cu tinerii poeți, câteva pahare de votcă, avea o poftă nebună să o aibe pe Ellen. Tot drumul s-a gândit cum făcea dragoste cu ea. Undeva în dreptul buzunarului din stânga, simțea ceva tare.”Abia aștept să o încalec.O fac praf.În toate pozițiile. ”Și-a zis în gând. Urcând scările spre apartamentul femei, a deschis ușa cu cheia primită, și a intrat. Surpriza i-a fost mare. Pe aceeași dormeză femeia era încălecată de un bărbat. Goi pușcă. Ea l-a văzut și i-a făcut cu mâna să plece.

         Parcă îi căzuse cerul pe el. A lăsat cheia pe măsuța din hol plecând, închizând ușor ușa. Simțea gura amară. S-a îndreptat spre intrarea în blocul său, gândind la ce spunea Charles Dickens: "O femeie frumoasă este o bijuterie; o femeie bine educată este un tezaur.-Așa este soția mea. Îmi pare rău că am înșelat-o. Asta nu e mai bună ca Mioara mea."

         A urcat scara,  sărind câte două trepte, intrând în apartament. Mioara era în bucătărie, pregătea mâncarea pentru ei și băiețel.

         Mihai, a cuprins-o de mijloc, a sărutat-o prelung și direct în patul lui a dus-o.

         -Ce te-a apucat, iubitule?

         -Îmi e foame de tine! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Iartă-mă dacă am greșit vreodată!

         Patul a început să scârțâie.

-Mai ușor că sculăm copilul.

Dimineața Mioara a găsit lângă perna ei o poezie pe care i-a dedicat-o .” Întotdeauna m-a iubit,chiar dacă, uneori, am simțit că a călcat greșit. Vorba proverbului:Toata greseala are iertarea ei.”

                            În genunchi mă întorc la tine

                            Am trecut, iubită, prin comparații multe

                            Stelele îmi erau candele luminând  speranță

                            Însă niciuna n-a învățat, acum, s-asculte

                            Noaptea vibrând uneori o consonanță.

 

                            Iartă-mă, dacă sângele a curs și pentru alta

                            N-am știut că timpul ăsta care vine

                            Sapă neîncetat în noi dureri cu dalta

                            Storcând din suflete sinfonii de suspine.

 

                            În genunchi, acum, mă întorc la tine!

 

                                               *

De atunci au trecut 60 de ani. Băiatul a crescut.Și-a făcut familia lui. E conferențiar la Universitate. Mihai și Mioara sunt pensionari. La împlinirea a 50 de ani de căsătorie poetul i-a dedicat o poezie.

                            Cuvinte din livezi

                                      Soţiei mele

 

                   Când a trecut atâta amar de vreme?

                   Iubito, peste noi zăpezi s-aştern,

                   Cât sunt aici cu tine, nu te teme

                   Chiar dacă în geam ne bate-un frig etern.

 

                   De când ţi-a înflorit pe deget iarbă,

                   -vergheta legământului pe veci-

                   Lumina din oglinzi se-mpleteşte salbă

                   Când prin poezia mea tu treci.

 

                   Chiar dacă, tu, acum, nu mai eşti

                   Fetiţa din livezi, dar eşti bunică,

                   Porţi cu tine traista cu poveşti

                   Pentru nepoţica cea mai mică.

 

                   A trecut, când, atât amar de vreme?

                   Iubito, peste noi se-aştern zăpezi,

                   Eu sunt aici, alături, nu te teme

                   Şi-ţi mai culeg cuvinte din livezi.

Când a citit-o în revistă, Mioarei i-a înflorit o lacrimă pe obraz.

Mihai, văzând-o, și-a adus aminte de cuvintele lui Abraham Lincoln: ”Cu siguranță Dumnezeu nu a creat ființa umană să trăiască o zi!Nu, nu, omul a fost creat pentru eternitate. ”

                                                                  Al.Florin Țene