Răzuind
orele, refuzând așteptarea
Aș putea să mă arunc în coaja subțire a timpului cu capul
înainte,
Să nu mai conteze cine ești tu, cine ți-a fost ea,
cine mi-a fost el,
Și strigându-mă în tainul orelor, să mă descui din
trup și să adulmec zarea.
Aș putea să nu mai alerg înaintea furtunii, cu
umerii aduși de neputință
Ci să-ntregesc crupa albastrului din mine cu puțină
atenție și puțină dezordine.
Să las pescărușii dorinței să-și desfacă aripile
spre nicăieri
Și vinul roșu din sărutările promise să-l beau
încet, tihnit, delăsându-mă,
Uitând că la masa mea stau de prea mult timp, doar
eu.
Aș putea prin răscumpărare, să pariez pe mine,
Pe mine și pe năravul de a-mi îmbrăca pistruii cu
palmele tale arcuite.
Încă mai cred că-n sâmburii adevărului, ascunși sub
gânduri undeva,
Stau ferecate herghelii de patimi, stoluri de
aproape imposibilă tandrețe.
Aș putea să par confuză și deșertăciunea vremurilor
să mi se pară strâmtă,
Cum la fel de bine, cine m-a gustat clandestin, știe
că nu timpul rezolvă totul.
Aș putea uneori să mă arunc pur și simplu în coaja
subțire a timpului,
Răzuind orele, înfruntând umbrele , refuzând
așteptarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu