Iar acuma, la finalul expunerii, o necesară privire generală asupra romanului și câteva precizări despre cele două surori (Justine și Juliette), așa cum ni le face cunoscute marchizul la începutul și la sfârșitul cărții.
Romanul,
scris în închisoare, a apărut în anul 1791, fără numele autorului (ăsta era
obiceiul în cazul cărților de serie neagră), marchizul mereu a negat că el l-ar
fi scris, însă manuscrisul 4010 din arhiva Bastiliei face dovada incontestabilă
că este opera lui.
De un
gust „cu totul nou” și scrisă „de un excelent observator al realității
cotidiene, de un fin cunoscător într-ale psihologiei” (Ed. Doris), nu-i de
mirare că această fluentă scriere a cunoscut șase ediții în zece ani, ceea ce
înseamnă extraordinar de mult pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Întrucât
Sade își compătimește eroina, totodată apără virtutea și condamnă viciul în
manieră aparte („adevărata fericire nu se află decât în virtute”), toate astea
fiind prezente de la începutul și până la sfârșitul romanului, nu cred că-i
vorba de o viclenie, „menită să adoarmă vigilența celor sufocați de
prejudecăți”, cum sugerează la un moment dat Editura Doris.
Cât
despre surori (bruneta Juliette și blonda Justine), iată ce ne spune Sade în
primele pagine ale cărții: că rămân orfane de ambii părinți când Juliette avea
15 ani și Justine doar 12, că fiecăreia
îi revine din averea părintească 100 de scuzi și că, la scurt timp după această
tragedie, fiecare merge pe drumul ei vreme de 15 ani (Juliette urmează calea
viciului, plătindu-și cu neîntreruptă destrăbălare și mai multe crime luxul și
titlul de contesă de Lorsange, pe când Justine urmează neabătut calea virtuții,
cu cumplitele suferințe înfățișate mai sus).
După 15
ani, deci, are loc miraculoasa întâlnire a celor două surori, diametral opuse
în plan moral și social, recunoscându-se și îmbrățișându-se de-abia când
Justine ajunge la sfârșitul istorisirii sale. Întâlnirea are loc la un han,
acel han la care trage diligența de Lyon (cea care-o ducea pe nevinovata
Justine la Paris pentru întărirea sentinței) și unde contesa de Lorsange,
împreună cu amantul ei (domnul de Corville – 50 de ani, bogat, consilier de
stat, „om cu mare trecere”) tocmai se opriseră , „cu gând să trimită un om
călare să le aducă trăsura de la castel”.
Atât
Juliette, cât și Corville simt instinctiv o asemenea atracție și milă față de
nefericita și frumoasa Justine (firește, din motive diferite: Corville este
convins că-i vorba de „vreuna din greșelile obișnuite ale tribunalelor de
provincie”, pe când Juliette își spune în gând că ea este „mai criminală” ca
nenorocita din față-i, posibil nevinovată), încât – cu acordul gardienilor,
după ce Corville își declină identitatea – o duc în apartamentul lor, îi dau să
mănânce și o pun să le povestească „prin ce întâmplare se afla într-o asemeanea
grea cumpănă, în ciuda înfățișării ei atât de cinstite și cuminți”.
De
îndată ce relatarea Justinei se încheie și surorile se recunosc, domnul de
Corville scrie unor notabilități din Paris, care la rândul lor se pun în
mișcare și, spre marea bucurie a Justinei, răspund că însuși regele „reducea la
tăcere pentru totdeauna tribunalele din regat, care uneltiseră împotriva
acestei nenorocite” și că „îi acorda 1200 de livre din banii sechestrați în
atelierul falsificatorilor din Dauphiné”.
Îngrijită,
ba chiar răsfățată de cei doi amanți, Justine se bucură și nu prea de belșugul
din casa acestora, de parcă „ar fi presimțit ultima lovitură care avea s-o
lovească”. Presimțirea n-o înșală, căci Justine moare lovită de trăsnet, în
casa și în fața surorii sale...
Această
moarte năprasnică a blândei și virtuoasei Justine, constituie pentru Juliette
semnul și îndemnul Atotputernicului de „a asculta vocea remușcărilor și pentru
a apuca în fine pe căile Lui”. Așa că de îndată, renunțând la tot și doar cu o
mică sumă de bani, părăsește casa pentru a intra în ordinul carmelitelor, unde
în câțiva ani „ajunge model și exemplu pentru acestea prin marea-i pietate, ca
și prin înțelepciunea gândirii și austeritatea conduitei”.
Iată de
ce, repet, nu mi se pare că, din partea marchizului ar fi „sadice viclenii”
atât constanta compasiune pe care i-o arată Justinei, cât și memorabilele
cuvinte cu care-și încheie senzaționalul roman: „Oh, voi care veți citi această
povestire, fie să aveți din ea același câștig ca această femeie ușuratecă, fie
să vă încredințați deodată cu ea că adevărata fericire nu se află decât în
virtute și că, dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este
doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu