Înainte de a-și răspândi energia ontică în
toată măreția și splendoarea, LUMINA a germinat înlăuntrul CUVÂNTULUI, precum
bobul de grâu sub brazda de pământ, asemeni fătului în pântecele maicii sale,
pentru ca la „plinirea vremii” să erupă într-o dimensiune cu ipostaze tainice,
miraculoase, cu puterea nebiruită de a stăpâni în eternitate nemărginirea,
risipind întunericul atemporal, insondabil din Fire.
Reducând proporția - în
mod similar - , Puiul de Om își face intrarea în Lumea
fenomenală cu alura emblematică a lui Făt Frumos din poveste, pornit în
căutarea Ilenei Cosânziene, a tinereței fără bătrânețe și a vieții fără de
moarte.
Miracolul Vieții raționale și a tot ce
în general există și ființează în Lumea fenomenală ne uimește și ne încântă,
făcând ca în mintea noastră să încolțească reflecții și întrebări -răscolitoare
existențiale, în suflet reverberându-ne mirifica armonie telurică – astrală cu
tainice chemări și imbolduri în căutarea și atingerea “Unui nu știu ce”, mai presus și dincolo de
noi, Ideal ce ne atrage asemenea unui Miraj ce pare de neatins, dar care
necontenit ne stăpânește ființial.
Primele imagini receptate, care ni se
întipăresc și ne rămân în suflet și în minte sunt chipurile nemuritoare ale
celor prin care am descins în Lume, ale părinților, Mama și Tata, a surorilor
și fraților și apoi a fascinantei grădini edenice din spatele casei cu iarba
verde împodobită de mărgăritarele de rouă strălucind în soare, cu pomii
înfloriți și fructele lor de toate soiurile, dulci și aromate.
În cântecele păsărilor și compania
mieilor zburdalnici ce se jucau pe câmp, ocrotit de Pronia divină, de dragostea
părintească, precum și de protejarea celor apropiați, anotimpul copilăriei din
satul natal ne rămâne în suflet și în amintire asemeni unei reminiscențe cu
miresme și imagini desprinse din edenul biblic pe care intemperiile vremii nu
le pot șterge niciodată.
În căsuța de lemn cu busuioc la grindă,
covoare și icoane sfinte pe pereți, cu mămăliga aburindă pe masă, laptele dulce
proaspăt muls, brânză, ouă, slănină, am crescut mari și am ieșit din ocol în
lume să ne împlinim fiecare chemarea și rostul propriu.
Ieșirea în larg pe Marea vieții, dincolo
de pragul cuibului ancestral, se face prin emblematica Poartă Maramureșeană,
încărcată cu simboluri biblice, care delimitează spații distincte, cel din
interior, în curtea casei și cel din exterior dincolo de pragul Porții, mai
extins în lume, în societate, fiecare păstrându-și specificul propriu și rostul
aparte pe care-l are.
Poarta Maramureșeană este asemenea unui
:
Străjer
credincios în Țara de legendă
Scriptură
înveșnicită în trunchiul de stejar
Pe
cel ce pragul i-a trecut cu pace,
Primitu-l-a
cu rodul spicelor de har
Pe
fruntea sa stă Soarele cunună,
Lumina
lui duioasă, milosârdă
Iubindu-și
prunciii uitat-a să apună
Și
a rămas în ochii lor arzândă
Din
când, în când oprește vreme-n loc
Odihna-mbracă
strai de sărbătoare
Feciori
și fete cât munții saltă-n joc
La
Poartă stâlpii din muguri dau în floare
Cuvântul
râde-n gură din lacrimi de se naște
Cocon
frumos scăldat în apele cu dor
Ieșind
prin Poartă-n lume un fiu a lui Zamolxe
Descinde
cu credința de zeu nemuritor
Statura-i
este dreaptă, veșmântul ca lumina
Nemărginitul
brâu de mijloc i se prinde
Pășește
sigur din veșnic prin acuma
Spre
țărmul dat aducerii aminte
Cu
sine poartă-n suflet întregul Univers
Un
dor de zbor în veci nevindecat
Vorbesc
despre aceasta toți aștrii și un vultur
Prin
graiul Porții spre lume îndreptat
Când
buciumul sună pe Gură de Rai
În
Patria Cuvântului urcând turme de oi
Prin
ancestrala Poartă, în Maramureș
Veșnicia
intră și iese odată cu noi
Prima ieșire după descinderea în
Lumină a unui fiu a lui Zamolxe din
cuibul ancestral, dincolo d epragul Porții , o face atunci când îl
încreștinează la biserică prinTaina Sfântului Botez, unindu-l cu Hristos
Împăratul vieții și Biruitorul morții.
La casa părintească a noului născut i
s-a pregătit botejunea, o sărbătoare de aleasă și mare bucurie, la care participă
rudeniile, prietenii de familie, vecinii și diverși invitați.
Asociate de sărbătoarea botejunei sunt
mai multe practici și datini străvechi precum ursitul cu tot felul de urări și
simboluri. La fetițe, nașele sau ursitoarele le pun în leagăn diverse flori să
fie iubite de feciori sau ace cu ață colorată să știe să coasă și să brodeze
frumos. La băieți le pun în leagăn fluier să știe cânta și juca, altuia îi pune
carte de rugăciune să devină preot, la altul peniță să fie domn, intelectual,
scriitor, sau îi dă să bea apă din clopot de bronz să aibă voce melodioasă.
Apa în care i-a făcut băița la copil nu
se aruncă la întâmplare ci în grădinuță unde au semănat și plantat straturi de
flori.
Grija de căpetenie a părinților față de
copii lor este să-i crească în cinste și omenie, în credință și dragoste față
de Dumnezeu și de semeni.
De mici sunt duși de mână la biserică, la
Sfânta Liturghie unde primesc Sfânta Cuminecătură și anafora sfințită.
Sunt învățați să respecte pe fiecare om
ce-l întâlnesc pe ulițele satului, să-l salute cu tradiționalul și vechiul
salut creștinesc specific zonei Maramureșului : “Lăudăm pe Domnul nostru Iisus
Hristos !” la care cel căruia i-a fost
adresat salutul îi răspunde : “Lăudat să fie în veci, amin ”!.
În viața spirituală a sătenilor,
sărbătorile din cursul anului sunt respectate cu sfințenie. Fiecare sărbătoare
își are importanța și specificul aparte, de care sunt legate anumite obiceiuri
tradiționale laice pe lângă latura religioasă.
De Sfintele Paști, Învierea
Domnului Iisus Hristos, în urma a șapte
săptămâni de post este obiceiul ca după masa îmbelșugată a marelui Praznic
Împărătesc, tinerii să se adune pe “Podul Bocilor” de pe strada cu același nume
la un joc distractive numit de ei “Ciocota”, care constă în ciocnirea ouălor
roșii cu câți mai mulți parteneri, rostind salutul creștin de Paști : “Hristos
a înviat ”!, la care se răspunde : “Adevărat a înviat ”!
Cel al cărui ou la ciocnire s-a spart,
este câștigat de celălalt al cărui ou a rămas cu coaja intactă. Scopul în sine
al acestui joc nu este atât câștigarea ouălor ciocnite cât mai ales bucuria de
a fi împreună la aceasta sărbătoare cu prietenii, cu vecinii, și chiar oameni
veniți de pe alte sate pentru a participa la aceasata festivitate a bucuriei
așteptată, dorită de către toți, din an în an.
În acest loc, la acest eveniment, între
tinerii participanți la joc se leagă prietenii, care vor fii binecuvântate la
biserică în Sfânta Taină a Nunții.
O altă datină veche asociată prăznuirii
Sfântului Mare mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, este Tânjaua de pe
Mara, o sărbătoare agrară.
Gospodarul care a ieșit în primăvară,
întâiul la arat este sărbătorit de către consăteni cu un ceremonial special. La
casa acestuia vin tinerii cu jugurile împodobite cu tulpine înverzite de
mesteceni pe care leagă mai multe panglici de toate culorile.
Jugurile în număr de 10-12 se unesc prin
proțap unul de altul, la cel din urmă se atașează o teleguță pe care va sta
sărbătoritul.
Ajunși la țarina care a fost prima arată
în hotarul satului, din capătul de sus al acesteia, coborând în jos, cei care
poartă jugurile și pe gospodarul de pe teleguță, vor trage o brazdă nouă cu un
par ascuțit de lemn întrodus între spițele roatei de la teleguță. Ceremonialul
are regulile sale specifice care trebuiesc respectate. Gospodarul sărbătorit de
pe teleguță, de la locul unde se trage brazda și pe tot traseul ce duce către
râul Mara, în dreptul podului dinspre satul Mănăstire din vecinătatea
Șugatagului, caută să fugă la prima sursă de apă să se spele pe față. El este
vegheat și urmărit de cel mai bun alergător dintre tineri. Cel care îl
urmărește pe gospodarul fugar este suficient să-l atingă cu mâna pe umăr ca să
se întoarcă amândoi la teleguță pe care se așează din nou la loc.
Pe tot drumul către râul Mara,
sărbătoritul încearcă de mai multe ori să fugă către o sursă de apă să se spele
pe față. Dacă reușește și nu este prins de paznicul său, atunci tinerii care
poartă tânjeaua vor suporta costul petrecerii : muzica, mâncarea și băutura la
casa sărbătoritului.
De regulă, sărbătoritul se lasă prins pe
traseu și când ajung pe malul râului Mara, tinerii îmbrăcați în haine albe
curate trec râul cu sărbătoritul printre valurile reci și ajunși pe malul
celălalt dinspre satul Mănăstire, îl coboară de pe teleguță și îl spală pe față
cu apă din Mara, după care îl șterg cu un prosop mare alb, apoi feciorii de la
juguri urcă pe pod și aduc fetele preferate ce se află în număr mare la această
sărbătoare și le spală și pe ele pe față, pe unele le bagă cu picioarele în
râul Mara.
De la râu, gospodarul sărbătorit este
dus pe teleguță la casa sa unde se ține o petrecere mare cu feciorii și fetele
care au luat parte la această sărbătoare.
De Ispas, Praznicul Împărătesc al Înălțării Domnului, la
patruzeci de zile după Paști se face pomenirea eroilor neamului românesc din
toate timpurile. După încheierea Sfintei Liturghii se oficiază un parastas la
monumentul ridicat în memoria eroilor sau în fața unei troițe pe care este
prinsă o placă comemorativă unde sunt scrise în marmură numele eroilor
căzuți
în cele două mari conflagrații mondiale, precum și a eroilor de la revoluția
din decembrie 1989 și din toate timpurile și locurile.
La Rusalii, Praznicul Împărătesc al
Pogorârii Sfântului Duh, biserica se împodobește cu crengi de tei și de carpen,
multe și diverse flori : trandafiri, crini, garoafe, cale, toate acestea
răspândind o mireasmă paradisiacă încât cuvintele : “În biserica slavei Tale
stând , în cer ni se pare a sta”, sunt adeverite de atmosfera înmiresmată de Sfântul
Duh ce coboară din cer să-și facă locaș în sufletele noastre.
La sfârșitul Sfintei Liturghii se iese
afară în curtea bisericii, în alte localități preotul și credincioșii merg în
procesiune în hotarul satului la marginea unei holde de grâu și acolo oficiază
slujba de sfințire în care se cere înmulțirea și binecuvântarea roadelor
pământului spre folosul oamenilor și a viețuitoarelor.
La Sânziene, Nașterea Sfântului Ioan
Botezătorul se aduc flori galbene din câmp numite sânziene care se sfințesc la
biserică în ziua de 24 Iunie. Aceste flori sfințite erau folosite în timp de
vreme grea, afumându-se cu ele în casă spre a îndepărta răul din gospodăria
respectivă. Totodată din florile de sânziene, fetele împleteau o coroniță și o
aruncau pe acoperișul casei cu gândul și dorința să afle dacă se va căsători cu
alesul inimii sale. Pentru confirmarea și împlinirea acestei dorințe, coronița
aruncată trebuia să nu cadă jos și să rămână pe acoperișul casei.
O altă datină care se mai păstrează la
sat și pe care fetele o practică este pregătirea unei plăcinte sărate din care
mănâncă o parte în ajun de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, 29 Noiembrie,
iar partea care a rămas o pune sub perină ca peste noapte să-și viseze orânda,
adică pe viitorul soț ce-i este hărăzit de soartă.
De praznicul Crăciunului, Nașterea
Mântuitorului Iisus Hristos, sărbătoare
de mare bucurie, primii care aduc vestea nașterii Pruncului dumnezeiesc sunt
copiii, care în ajunul crăciunului, de la ora 16-17 pornesc în cete de
colindători pe la casele gospodarilor din sat și după ce termină de cântat
colinda primesc în dar : nuci, mere, colăcei, iar în timpurile mai noi se dau
bani.
Feciorii merg cu colinda mai târziu în
Ajunul Crăciunului după slujba de la biserică, numită Litie. De regulă ei se
organizează în grupuri în care fiecare băiat ia cu el fata preferată, iubita
lui și colindă până către dimineață pe la casele tuturor celor ce fac parte din
grupul de colindători.
În Ajunul de Anul Nou și de Bobotează,
băieții scoteau ușile de la porțile caselor unde erau fete de măritat și le
ascundeau între sălcii sau într-un loc mai îndepărtat de casă. Semnificația
acestui act era ca poarta să rămână deschisă pentru ca pețitorii să nu
întâmpine în calea lor nicio piedică.
Tot în ajun de Anul Nou, fetele mergeau
la o apă curgătoare, unele dintre ele în costumul Evei să se spele la miezul
nopții când apa este neîncepută și purificată pentru a fi iubite de feciori.
Băieții în ajunul acestor sărbători
făceau din paie și cârpe manechine numite moși, îmbrăcați în veșminte
bărbătești, la cingătoare le punea o scrisoare de dragoste și de cerere în
căsătorie a fetei unde se instala acest manechin (moș), de regulă îl urcau
într-un copac din apropiere casei unde locuia fata.
Dimineața fata își vedea pețitorul sus
în copac și punea pe cineva din familie sau vecini să îl coboare din copac apoi
îl lua în brațe și-l ducea în casă, citea scrisoarea, după care îl așează la
masă și îl cinstește cu băutură și mâncare. În vremurile noi, nu știm dacă se
mai practică astfel de datini.
După sărbătorile de iarnă urmează
chișilegile cu dezlegarea la petreceri și la întemeierea de noi familii, de
logodne, căsătorii.
Tot în această perioadă de după Bobotează
și până înainte de postul Paștelui se țineau șezătorile. Seara fetele se adunau
la o casă anumită din sat unde torceau lână sau mai ales fuioare de cânepă
legate pe o rudă de lemn numită caier din care torcea pe un fus firele de tort
ce se foloseau la țesutul pânzei din care apoi se confecționa îmbrăcămintea
pentru toți ai familiei : cămăși, izmene, cearșafuri (lepedeauă), prosoape, etc.
Fetele din șezătoare erau căutate de
feciorii care veneau și ei în grupuri de 4-5 și se așezau pe laviță, fiecare
lângă fata preferată, iar după ce povesteau și glumeau, uneori fetele și
horeau, băieții le furau fusul cu care torceau și ieșea cu el afară pe prispa
casei, iar fata ieșea să-și recupereze fusul. Acolo pe prispă se îmbrățișau se
sărutau ca în final să se înțeleagă și să ajungă la căsătorie.
Îmi amintesc de toate acestea ca de un
vis ce l-am trăit aievea în satul natal, Satșugatag și ori de câte ori mă
întorc Acasă la Noi :
Pământul
îmi înfioară picioarele,
Ulițele
mă cunosc după mers
După
grai, toate pridvoarele
Acasă
la noi când mă întorc
Sufletu-mi
este o cosmică vioară
Prin
care armonii divine
Din
înalturi coboară
Acasă
la noi când mă întorc
De
fiecare loc mă leagă
O
vie nostalgică amintire,
Dintre
toate cea mai de taină
Rămânându-mi mereu – întâia iubire
Acasă
la noi când mă întorc
Mă
regăsesc Copil al Minunii
Sunt
fericit Acasă la Noi
De
începutul și capătul lumii
De copil, îi cunoșteam după nume pe toți
consătenii și pe cei de-o seamă cu mine și pe cei mai vârstnici. Dacă mă găseam
în casă sau în curte, fără să le văd fața acestora și îi auzeam vorbind pe
uliță, îi cunoșteam după voce pe fiecare în parte, întrucât trăiam cu toții
într-o comuniune și armonie cosmică.
Nu doar cei ai familiei, rudeniile sau
vecinii apropiați se ajutau unul pe altul, ci se ajutau reciproc la nevoie toți
sătenii, organizând clăci la cositul fânului, la construcția unei case sau la
alte lucrări gospodărești.
Se întâmpla uneori ca cineva să nu aibă
o bucată de pâine pe masă și a venit pe neașteptate un prieten în vizită,
atunci a mers la cel mai apropiat vecin și acesta i-a dat din pâinea pe care o
avea în casă pentru familia sa.
După mai multe răsărituri și apusuri cu
zile senine, urmate de altele cu nori grei, revin pe meleagurile care le-am
străbătut adeseori desculț în lung și-n lat, cunoscând toate porțile, casele,
pridvoarele, până și pietrile de pe marginea ulițelor.
Locul unde pentru prima oară am văzut
lumina zilei îl port în suflet, între mine și acesta statornicindu-se o
legătură ființeală.
“Gruiul Cocoșului”-din copilărie,-
pentru mine a rămas colțul de rai din hotarul satului natal. Acolo susură un
pârâu de argint la poalele unei păduri de stejar. Împreună cu alți copii de-o
seamă cu mine duceam la pășune oile și mielușeii, unde la umbra stejarilor
falnici construiam din ramuri de stejart și gutui saivane și staule pentru “boii și vacile lui Dumnezeu”, numire populară dată rădaștelor care se găseau în
numnăr mare în acele locuri și cu care ne jucam noi, copii.
La
“Gruiul Cocoșului”
În
Satșugatagul meu
Pe
vremea când era copil, Dumnezeu
A
venit să se joace cu noi,
Coconii
de-o seamă cu El
La
marginea unei păduri de stejar
Sub
dealul numit „Gruiul cocoșului”
Precum
un fuior de lumină
Șerpuia
un pârâu de cleștar
În
mersul lui fredonând
O
simfonie divină
Pe
care, numai noi , copii o auzeam
Prin
verdea mătăsoasă iarbă
Cu
coarnele castanii încrengate
Și
aripile lipite pe spate
Pășteau
rădaștele îngândurate
Iar
noi coconii adunați în “Grui”
Le
construiam din ramuri de stejar și gutui,
Staule
și saivane, largi, încăpătoare
Să
le protejăm de ploi și arșița de soare
.......................................................................
După
o vreme mai îndepărtată
Exact,
nu știu prea bine,
Când
Copilăria ne-a trecut în amintire
„Gruiul
Cocoșului” cu pârâul și pădurea de stejar
La
neuitatul loc de joacă mă cheamă să vin iar
Nostalgic
stând de vorbă cu stejarii
-mirați
când m-au văzut
Observ
că trunchiurile lor li s-au îngroșat
Parte
din crengi, la mulți li s-au uscat,
Altora
nici cioata nu a mai rămas
Unde
au stat cândva pe picioare...
Pădurea
nu mai este cât a fost de mare
Pe
copacii care i-am cunoscut odinioară
Și
care au mai rămas cu creștetele în soare
Rând
pe rând i-am întrebat
Unde-s
prietenii cu care am copilărit în sat
Ce
mai știu despre –“boii și vacile
lui Dumnezeu”
(numire
populară dată rădaștelor
Până
astăzi, în Satșugatagul meu)
Răspunsu-mi-au
că au plecat
Unul
după altul, în sus pe plai,
Mutându-se
în Satșugatagul din Rai,
Auzind
că orice sat, oraș, ținut de pe Pământ
Își
are corespondent, sosie, copie fidelă
Și
în Cerul cel Preasfânt.
Acolo,
în Satșugatagul din cer s-au dus,
Prietenii
tăi de joacă din copilărie:
„Ionu’
lui Vraja, Nicoara a lui Caila, Tunca Vasalie”
,
Miron a Cușmanului, Avrinteanu Mihai,
Vasalia
a lui Tașcău, Ștefanu’ lui Bocâncă,
Sânteanu’
Vasalie, Mircea Bohotici...
Dusu-s-au,
dus... –mutatu-s-au de aici
Cu
tot cu staule, saivane, rădaștele lor,
Să-și
continue jocul, Dincolo...
În
Pădurea de stejar cu ramuri de mister
Pe
malul Izvorului etern curgător...,
...
în Satșugatagul din cer
Precum într-o oglindă, pe nemărginita boltă
a cerului se reflectă imaginea tuturor localităților de pe pământ și fiecare
suflet care migrează printre stele își caută satul, orașul, tărâmul în care i-a
fost dat să vină în existență și nu are odihnă, liniște și pace până când nu-și
reîntâlnește părinții, frații, prietenii, cunoscuții, de pe ulițele satului,
orașului, al arealului, care odată cu el s-a mutat sus în Cer pentru a petrece
fiecare în seminția, neamul și ținutul său ancestral, întru eternitate...
Preot Gheorghe
Pop
