Editura eCreator ne propune pe prozatoarea Liliana Gabroveanu cu volumul „Amalgam de suflete”, Colecția PROZĂ și cred că cei de acolo s-au orientat bine fiindcă autoarea preia din realitate crâmpeie de viață și apoi le transpune cu grijă, fără excese stilistice, în niște povești care pot fi citite la un ceai sau cafea prietenilor. Am avut sentimentul citind cele 16 povestiri, pe teme variate, că volumul se citește singur.
Prima proză se numește „Plăsmuirea” și-l are ca
personaj principal pe Victor, un intelectual pensionar rămas singur, „tovarășe”
fiindu-i cărțile pentru care are un adevărat cult. Viața și-o petrece banal cu
prietenii la crâșma din colț. Idealist fiind, intră în conflict cu ceilalți pe
teme politice şi de viaţă. De o tristețe tulburătoare, povestirea se încheie
când în vis îi apare mama în ultimele clipe ale vieţii: „În minte i se strecură
ideea obsedantă că numai în parc, pe banca părăsită, o va mai putea întâlni pe
mama, ce fusese ca o sfântă. (...) Victor a înțeles ce trebuia să
înțeleagă...Văzuse dincolo...Numărătoarea inversă zbura către final...”.
În „Râsul citadin” putem vorbi de o proză cu iz
social. Este vorba despre un mic orășel care devine pe zi ce trece pustiu fiindcă
„fala orașului – combinatul” a fost
lăsat în paragină. Interesant dialogul dintre moș Ghiță, pensionar de la uzină
și mai tinerii conlocuitori care pierd ziua în cârciumă din lipsă de alte
opțiuni. Aşa cred ei...
În „Movila de nisip” Liliana Gabroveanu relatează
plecarea în concediu a unei familii de „artiști” care sunt pe punctul de a
intra cu mașina într-o prăpastie, de unde și concluzia de final al Mariei:
„Viaţa noastră se desfăşoară mergând ca pe un fir de aţă. Avem tendinţa să
credem că noi, prin voinţa noastră, suntem capabili să controlăm totul! Nu! Nu
putem controla nimic! Putem influenţa prin conduita noastră. Însă decizia este
în altă parte”.
„Croaziera” este o adevărată invitație la mare, cea
cu „întinderile ei albastre lipite de orizont”, fascinantă, misterioasă. În
fapt autoarea ne relatează prima ei întâlnire, copilă fiind, cu Marea Neagră,
plecată cu părinții cu bilete de la sindicat. Foarte frumos descrie răsăritul
de soare, faleza, excursia cu vaporul de croazieră din portul Tomis, furtuna de
„gradul șapte” ceea ce-l ține pe cititor cu sufletul la gură.
„O cafea la mall” aduce pe tapet condiția
angajatului în relația, nu întotdeauna ortodoxă cu patronul care „taie și
spânzură” în firma lui, despre viața banală la bloc, despre ședințele aproape
„ceaușiste” cu președinți trecuți de prima tinerețe și limbaj de lemn, despre
condiția femeii trecute de 50 ani fără loc de muncă, cu micile bucurii și
multele griji, despre singurătate și întâlnirile matrimoniale de pe internet. O
fi bine? O fi rău? Vă las pe dumneavoastră să vedeți la ce concluzie a ajuns
autoarea...
Povestioara „Violoncelul” ne introduce în mirifica
lume a muzicii, fiindcă muzica este viață, de aceea inimile noastre bat un ritm
asemeni ei, muzica e vindecătoare, e limba îngerilor, este graiul sufletului,
este vibrația iubirii pe înțelesul fiecărei inimi, este arta de a gândi cu
sunete în loc de cuvinte: „Sunetele calde ale violoncelului sunt răvăşitoare.
Amelia parcă s-a îngemănat cu instrumentul. Când studiază, nimic nu o mai poate
despărţi de violoncelul care îi este cel mai bun prieten, cel mai iubit refugiu
de când Cezar nu mai este lângă ea. Muzica ce odinioară i-a unit, acum i-a
despărţit. Amelia se pregăteşte pentru concertul programat de multă vreme. Din
când în când îşi verifică acurateţea sunetelor cu ajutorul bătrânei pianine.
Repertoriul a fost ales special, mulat pe sufletul ei din care simte nevoia să
scoată toată durerea adunată de câteva luni încoace. Concertul de Elgar”.
În proza numită „Desenul” ne reîntâlnim cu aceleași
personaje din „Movila de nisip” adică Maria, Andrei și Vasile. Se aduce un
omagiu autohtonei „Dacia” nu 1300 ci „Solenza speed” cu toate că lumea se uită
ciudat la ea, dar frumusețile capitalei muzicii simfonice, Viena, au compensat
şi le-au făcut vacanţa plăcută, fiind totuşi nişte privilegiaţi.
Valoarea prozelor Lilienei Gabroveanu sunt date de
faptul că mulți cititori și cititoare se regăsesc în ele, că sunt descrise
fapte de viață reală cu care, vrând-nevrând, te întâlnești într-o viață de om.
Povestea „Arhiva de măști” mi-a plăcut mult prin franchețea ei, prin replicile
personajelor cu valoare de axiome, strecurate în text: „Cel care poartă măștile
înșelăciunii este învingătorul”; „Eleonora, de când se confruntase cu oamenii
pe la diverse firme, învățase esențialul. Abordarea colectivității era cea mai
importantă”; „Cine dă bani altuia este un prost! De asta eu nu dau niciodată
bani cu împrumut! Doar iau, apoi mă fac că plouă!”. Printre atâtea trădări,
iubiri, minciuni, falimente concluzia personajului Eleonora e memorabilă: „Oare
cum va manageriza iubitul ei situaţia creată? Doar el e patronul, nu? Va vedea,
în sfârşit, dacă o iubeşte, prin alegerea pe care o va face. Da! Mâine va fi
ziua cea mare. Dacă va fi nevoie, toate măştile vor fi desprăfuite din arhivă.
Arhiva ei de măşti. Minciunile ţesute diabolic. Armele ei. Va fi gata de
luptă...”.
„Afrodita” zeița frumuseții în lumea antică este
sinonimul Violetei când este fericită.
Aici putem vorbi și despre misogismul feminin, în fapt femeile sunt egale
bărbaților. Violeta e descrisă simplu, direct, adică perfectă, printre puţinele
personaje pe care le apreciază autoarea: „...Violeta, prezenţă plăcută,
frumoasă şi ambiţioasă, a reuşit să se facă remarcată, avansând la postul de
secretară de director. Născută cu diplomaţia în sânge, a simţit dintotdeauna pe
lângă cine trebuie să se pună bine conform interesului”. Mă întreb, dragă
Liliana Gabroveanu, de ce nu sunt alese secretare în Rromanica rudeniile
(neamurile), o femeie butucănoasă, cu vreo 3-4 copii și fără carnet de
conducere, categoria „B”. Finalul vă las să-l descoperiți, mai ales că poate fi
o schiță de un scenariu polițist. Cu Porumboiu sau Puiu la pupitru regizoral!
”Singurătatea” poate fi sinonimă cu „scaunele
stricate, moștenire de familie”. O proză din nou tristă. Tristețe ce vine din
multele derapaje pe care personajele ei le fac inconștienți, amețiți de
valoarea funcției, de tinerețea aparent puternică că poţi atinge cerul, de
dragostea banilor, de câte și mai câte. Finalul este din nou implacabil!
Liliana Gabroveanu nu dă șanse nici măcar cititorului: „Stând în fotoliu,
dărâmat întrutotul, termină prima sticlă de cogniac, apoi o începu pe a doua,
de vodcă rusească...După o oră, a rămas inert. Nu a mai văzut nimic. Nu a mai
simţi nimic...Doar un gol imens… o pată alba…”
(„Trădarea”).
A unsprezecea povestire „Linda” nu se referă la
personajul dintr-un film maghiar de succes, o judoka care apăra societatea de
rău-făcători, e vorba de cățelușa ei. Un animal patruped trecut la stadiul
„Face parte din familie”: „Când am luat-o la noi acasă, era un pui mărişor, cam
de vreo cinci luni. Citisem într-o carte că cei din rasa ei sunt câini blânzi,
iubitori şi foarte jucăuşi. Prin urmare, am sunat la uşa stăpânei căţeluşilor
cu multă convingere (..) Mi-am dat seama de la început că Linda era un câine
mai special. Înţelegea repede ce voiam de la ea, fără să repet de multe ori.
Încetul cu încetul, simţind mirosul plăcut al bucatelor noastre, nu a mai vrut
în ruptul capului să mănânce boabele speciale pentru câini. Iar atunci când o
făcea, lua boabă cu boabă, doar din cele preferate, şi le ronţăia uitându-se în
ochii mei, ca şi cum îmi făcea o mare favoare. Astfel, vrând nevrând, am
început să împărţim mâncarea noastră cu ea. Prindea din zbor bucăţi de morcov,
măr, banană, ardei gras, ziceai că nu e câine ci vreun iepuraş”...
„Muzicanții din bronz” n-au avut niciodată parte de
publicul necesar! Muzicanții din bronz trăiesc asemeni lui Ion, pe stradă, de
dragul libertății sufletelor! Poate că Liliana Gabroveanu s-a întrecut în a
descrie ideea mea: „De ce nu vrei să vorbim la asistenţa socială? Soluţii s-ar
găsi!- Şi ce să fac acolo? Să trăiesc înregimentat? Mie îmi place libertatea!-
Ioane, doar nu crezi că vreau să te duc la puşcărie! Acolo sunt condiţii omeneşti
de trai, ai asistenţă medicală.Degeaba. Ion părăsise strada din faţa gării,
fără să-i spună nimic lui Sandu.. Acolo fusese bătut de atâtea ori. Oameni
dubioşi, aurolaci, drogaţi… Fiind bătrân, nu mai avea putere să se apere.
Pentru cei din jur de fapt…şi el tot un om dubios era… Până la urmă găsise un
parc care avea pază. Era un parc vechi, cu multe alei dispuse radial, cu copaci
bătrâni şi umbroşi. Parcul avea o frumuseţe ciudată. La tot pasul întâlneai
fântâni înnegrite de vreme, în care nu mai cursese de foarte multă vreme nici
un strop de apă. Meşterii găsiseră cu cale să le înfrumuseţeze cu câte un
basorelief în chip de floare, pasăre sau alt animăluţ. Până şi lămpile aveau
vopseaua scorojită de vechime. Chiar dacă te-ai fi rătăcit sub bolţile de verdeaţă,
paşii te duceau în centrul parcului, exact ca într-un labirint stufos, acolo
unde se întretăiau aleile, formând o piaţetă. Un grup mare de statui de bronz,
cum deseori vedeţi în oraşe, întruchipa o mică orchestră şi doi copii ce cântau
uitându-se într-o carte. Autorul muzicanţilor de bronz era necunoscut. Plantele
urcătoare îmbrăcaseră statuile metalice într-un vestmânt viu din
frunze. Culcuşul lui Ion era acum sub un copac mare şi umbros, ferit de ochii
trecătorilor. Paznicii parcului încercară să îl alunge de nenumărate ori dar el
reuşea mereu să-i înduplece. De milă îl lăsară în pace. Era un om al străzii
paşnic, dornic să fie lăsat în pace. Nu făcuse nici un rău nimănui, de ce să
plece?”.
N-aș dori să se creadă că Ioan Romeo Roșiianu şi eu,
în calitate de recenzor, am descoperit-o pe Liliana Gabroveanu ca pe o
cronicară a vieții după 1989, fiindcă autoarea
are deja vreo cinci volume de proze, nuvele și povestiri sociale. Demne
de remarcat sunt şi ilustrațiile semnate de pictorul Carmen Mihaela Coca, cu
delicatețea care o reprezintă! Felicitări!
Gelu Dragoș, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu