Satul – esență a spiritului românesc

 

                                                    Autor: acad. Ioan-Aurel Pop

Azi trăim cei mai mulţi dintre români – într-o civilizaţie orăşenească grăbită, activă și, adesea, obositoare, lipiți de computere şi de telefoanele mobile şi ne vine greu să credem că lumea a fost şi altfel şi că, pe alocuri, mai este încă altfel. Ne trezim dimineața cu veşti catastrofale despre crime, accidente, droguri, căsătorii necuviincioase, petreceri de milioane de lei, despre inteligența artificială şi uităm repede esenţele.

Uităm şi că există inteligența noastră şi că s-ar cuveni să cugetăm cu mintea proprie, să ne gândim şi la poporul acesta, la trecutul lui, ca să-i putem trăi bine prezentul şi să-i pregătim viitorul. Ideea ce a ne trăi fiecare clipa şi de crede că după noi poate să vină potopul este contra firii şi contra credinței noastre creştine. De aceea, vă propun să ne întrebăm de unde ne tragem noi, românii, seva sau puterea de a fi.

Vă mărturisesc că tema aceasta mi-a fost sugerată de consăteanul dumneavoastră, domnul ing. dr. Nicolae Bud, acela care v-a dus faima, s-a făcut vestit în Maramureş, în țară şi dincolo de țară (ne-am cunoscut departe, în China!), v-a reprezentat în Parlament şi oriunde s-a aflat. Îi mulțumesc şi îl privesc şi acum ca pe un fiu al satului.

Cea mai mare parte a istoriei noastre s-a desfăşurat la sat, în comunități mici şi bine închegate, în jurul bisericii şi al şcolii, al,,oamenilor buni şi bătrâni”, conduşi de un jude (numit, de la o vreme, primar). Când se organizează evenimente închinate lumii noastre rurale, îmi vin în minte mereu lucruri din vechime, greu de definit în cuvinte, gânduri inefabile, care scapă logicii şi se învecinează cu credinţa, cu spiritualitatea, cu eternul uman.

Mai concret, între altele, îmi răsar în memorie două versuri ale lui George Coşbuc:,,Picurii cu strop de strop/ Fac al mărilor potop”. Sunt versuri azi uitate, ca şi autorul lor cu destin tragic, trecut prea repede de o critică grăbită, superficială şi ,,postmodernă” între ,,autorii români minori”. Versurile însă, scrise pentru toţi, inclusiv pentru lumea noastră de la ţară de odinioară, poartă în ele un dram de înţelepciune cuminte şi modestă.

Conform mesajului lor, toate datele cunoscute despre satele noastre ar trebui să dea, însumate, istoria întregului, a țării. Ceea ce nu e tocmai aşa, şi nici n-ar putea să fie. Dar este totuşi ceva care tulbură în cele mai bune dintre aceste referiri, este ceva deosebit, in nuce, aşa cum în metonimie sau în sinecdocă, întregul se întrevede prin parte.

În sate, sunt frânturi de viață trecută şi prezentă, numai că viața este una şi aceeași, indiferent când a fost trăită. Viața aparţine mai mult trecutului, fiindcă prezentul durează preţ de o clipă (se transformă imediat în trecut), iar viitorul rămâne necunoscut, incert. Prin urmare – cum spunea înţelept Marguerite Yourcenar – dragostea pentru trecut înseamnă în fapt dragoste de viață. Iar trecutul, evocat în cronicile satelor noastre, cu bun meşteşug, de mari personalități sau de preoţi, învăţători şi profesori de țară, vorbeşte de la sine şi ajunge la sufletul cititorului.

Se porneşte, de obicei, în aceste reconstituiri, de la rădăcinile îndepărtate şi nesigure, se trece prin epoca romană, prin zbuciumatul Ev Mediu, pentru a se detalia epocile mai apropiate de noi, pentru care şi sursele – sunt mai generoase. În cronicile mai tuturor, aşezărilor noastre vorbeşte de fapt satul de odinioară, vorbesc oamenii lui, deopotrivă nobili şi supuşi, laici şi clerici, români şi alţii, vorbesc lăcaşurile de cult, eroii sacrificați pentru cauze mai bune sau mai rele… Prin întâmplările de demult, în satele de azi se răsfrânge prezentul, înnoit sau prăfuit, bun sau dezolant, cu speranțe pentru viitor ori mai sumbru, ca viaţa.

Satul ne-a croit nouă, românilor, destinul până de curând, în secolul al XX-lea. Societatea noastră s-a format în sate, printre ţărani, din care s-au desprins şi elitele, formate odinioară din cnezi juzi şi voievozi/ duci, ajunşi apoi, unii dintre ei, boieri şi nobili. Când s-au născut voievodatele noastre medievale, s-a trecut ,,de la sat la stat”, prin reunirea tuturor aşezărilor noastre rurale sub sceptrul unui conducător prestigios şi respectat, cu putere venită spre el ,,din mila lui Dumnezeu”.

 Multe secole la rând, am avut cum zicea Nicolae Iorga – doar ,,sat fără stat” şi astfel ne-am putut păstra ființa. Satul era un stat în miniatură, cu ,,oameni buni şi bătrâni” în frunte, cu primari aleşi numiți juzi ori cnezi, cu ,,pornirea plugurilor”, cu oameni de pază şi ordine, cu biserica de pe culme. Chiar şi oraşele şi târgurile noastre medievale şi chiar moderne, până la un punct, erau un fel de sate mai mari, deschise, cu terenuri cultivate în interiorul lor şi în jur, cu animale crescute prin gospodării, cu lume modestă.

Oraşele înconjurate cu ziduri masive, gospodăriile închise cu porți imense şi opace, bisericile fortificate nu intră în tradiția noastră, nu încap în mințile noastre. Burgurile, cu zidurile lor inspiratoare de frică, au fost aduse la noi de ,,oaspeţii” germanici, veniți dintr-o lume rece, agitată şi pragmatică. La noi, apărarea de inamic se făcea altminteri, nu prin izolare între ziduri. Se făcea prin înțelegere ori prin adăpostire în locuri ferite, până trecea urgia. De aceea, de altminteri, ,,codru-i frate cu românul”.

Mai toți intelectualii noştri din epoca modernă au sorginte rurală. Unele țări din jur au dezvoltat de-a lungul vremii naționalisme nobiliare orgolioase şi exclusiviste şi au format națiuni elitiste, în care poporul de rând a pătruns greu și târziu; la noi, la români, naționalismul a fost teoretizat şi susţinut mai ales de intelectualii de extracție rurală, pentru care satul era ca icoanele sfinte.

Până spre anii 1900, şi economia noastră se derula prioritar pe tărâm agricol. Românii erau în cea mai mare parte cultivatori şi păstori, practicanți de meşteşuguri săteşti, slujitori ai gliei. Marii noştri creatori de valori spirituale erau ţărani sau de origine rurală, născuți la ţară, printre coline vălurite, pe câmpii ,,arse şi văruite, ca la porțile Romei” (Nicolae Bălcescu), în ,,codri de aramă” (Mihai Eminescu), cu alte cuvinte ,,pe-un picior de plai,/ pe-o gură de rai” (Miorița). Chiar și în secolul al XX-lea, anumite curente culturale la noi se chemau poporanism şi sămănătorism. Liviu Rebreanu şi Lucian Blaga aduceau, sub cupola Academiei Române, ,,laudă ţăranului român” sau făceau ,,elogiul satului românesc”. Blaga, născut în locul ce purta în nume ,,sunetele lacrimei”, era convins că ,,veşnicia s-a născut la sat”.

Până de curând, se părea că lumea satului a apus, strivită de oraşele mari, de industrie, de confortul urban, de globalizare etc. Azi, lucrurile nu mai sunt aşa de clare, în evoluția lor prea grăbită. Aglomerația, transportul în comun sugrumat, automobilele blocate în trafic, poluarea, nervii, agitaţia, depresiile, disconfortul, drogurile etc. au ajuns sinonime cu oraşul, adică au ajuns să exprime puterea unui monstru care ne striveşte pe toți.

Nu este de mirare că atâţia oameni copleșiți, îmbolnăviți, dezamăgiți și chiar scârbiți de oraşe mai ales străini – vin la noi şi redescoperă farmecul satelor, dulceața culmilor, succesiunea deal-vale sau oscilația dintre spațiul teluric şi spaţiul cosmic (care i-a inspirat lui Blaga viziunea ,spațiului mioritic”). Ei învaţă sau re-învaţă cum să miroasă florile, cum să crească animale domestice, cum să cultive legume sau să cosească fân, să facă stoguri, să cânte doine şi să joace în ritm popular.

Nevoia lumii contemporane de sat este sinonimă cu nevoia de rădăcini, de locul naşterii noastre ori a strămoşilor, ,,de prichiciul vetrei cel humuit” (Ion Creangă), ,,de codri verzi de brad şi câmpuri de mătase” (Octavian Goga), de ,,drumeţul sărman, muncitor cu sapa” (George Topârceanu), de via, care ,,mai miroase a tămâios şi coarnă, duios a piersici coapte şi crud a foi de nuc” (Ion Pillat). Dezolarea satelor noastre a fost deplânsă încă demult (,,Ce s-a ales din casa asta, vecine Neculai al Popii” – Octavian Goga), când satele se goleau de intelectuali, când prunii ce ,,stăteau să moară” abia îşi mai mişcau ,,creanga lor bolnavă”.

Azi, unii au înțeles – prea puțini, din păcate – – că ruperea de sat şi ruinarea satelor pun în pericol esenţa umană şi umanitatea în ansamblu. În Transilvania – unde, mai recent, chiar personalități regale şi princiare se simt ca-n sânul lui Avram – foamea de satul aşezat de odinioară pare şi mai mare. Nicolae Iorga a definit provincia intracarpatică cel mai bine, atunci când şi-a intitulat una din cărțile lui de geniu ,,Sate şi preoți în Ardeal”. Pentru români, aceasta a fost esența vieții și acesta a fost secretul viețuirii, conviețuirii şi supraviețuirii. Ţăranii au fost talpa țării, iar preoții au fost conducătorii spirituali, sociali, politici ai acestor țărani, fiindcă alți conducători – de la o vreme – nu au mai fost lăsați să aibă.

Azi suntem tentaţi – cu atâtea ispite şi facilități în jur – să mergem în lume, pe meridiane îndepărtate, mânaţi de nevoi sau de curiozități, uitând de rădăcini. Dar locul naşterii noastre – însufleţit, viu, carismatic – se răzbună pe noi, ne cheamă spre rădăcini, dacă nu altminteri, atunci când ni se întoarce câte un părinte la Domnul, când se oficiază cununii ori când se nasc prunci sau coconi, când oamenii se însufleţesc de duhul sărbătorilor, când colindă şi cântă, când plâng, pentru că încă ,,jale duce Mureşul şi duc tustrele Crişuri” (Octavian Goga). Ne-am cam dezis de aceste valori perene, i-am pus prea repede pe unii de-ai noştri – mari -,,în debara”, ne-am trezit brusc mai deştepţi decât cei care ne-au deşteptat şi ne-au arătat căi bune de urmat, iar acum tragem ponoasele.

Satul de astăzi nu trebuie să împiedice modernizarea inevitabilă a vieții, ci s-o favorizeze, dar cu o condiție: fără alterarea şi pervertirea vechilor tradiții arhitectonice, fără urâţirea stilului autentic, fără părăsirea paradigmelor celor vechi şi pline de farmec. O casă de la sat poate arăta astăzi pe dinafară ca orice casă tradițională de acum sute de ani, iar în interior poate să aibă toate facilităţile necesare omului contemporan.

De aceea, inițiativele unor specialişti de astăzi, oameni de suflet, căutători de aşezare temeinică şi de veşnicie, de a reînvia interesul pentru viața locală şi pentru sat, este de remarcat, de lăudat şi de sprijinit. Astfel se pot închina imnuri de mărire dialogului şi înțelegerii dintre oameni. Numitorul comun al dialogului dintre noi, al dialogului nostru cu lumea şi cu noi înşine, secretul dăinuirii noastre, balsamul vieții noastre viitoare – ne spun aceste inițiative – se sublimează în acest cuvânt mare, frumos şi copleşitor: satul.

Vechi de două milenii, de pe vremea când strămoşii daco- romani îşi apărau aşezările cu şanţuri şi cu valuri de pământ (sat sau, cum era în Evul Mediu, ,,fsat” vine din latinescul fossatum, adică groapă, făgaş, şant), satul ne-a fost formă de organizare şi de conservare a vieţii şi marcă de civilizaţie. De aceea, îndreptarea atenției către satul cu bisericuța din deal, cu țintirimul de lângă ea şi cu memoria moşilor noştri, înseamnă un efort de regăsire a identității noastre, a vieții noastre autentice, a rădăcinilor noastre de români.

Satul lui Lucian Blaga poartă în nume ,,sunetele lacrimei” şi parcă toate satele româneşti sunt azi înlăcrimate. Depinde de noi să le perpetuăm, să le păstrăm şi – în ciuda modernizărilor necesare – să le transmitem copiilor şi nepoţilor cu farmecul lor înveşnicit.