IUBITO, când asistenta voluptoasă mi-a pus perfuzia 
am avut senzaţia că mi se face infuzie cu viaţă
că speranţa renaşte-n arterele mele bătrâne
credeam că o să se prăbuşească peste mine tavanul înalt
şi că mă vor strivi amintirile toate
amintirile din vieţile anterioare le-am uitat
sau le-am pierdut la cărţi la drum de seară
nu mai ştiu ce-am trăit
dar am văzut trecându-mi prin faţa ochilor tristeţea şi golul
femei pe care le-aş fi putut iubi
şi femei care m-ar fi putut iubi au trecut
a paradă-n surdină
de după dulapul cu medicamente
stătea moartea la pândă.
(Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat în braţe şi zorii mi-au şters sudoarea de pe frunte cu mâneca zilei?)
Aşa a fost, Iubito, mirosea crunt a moarte
şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb
prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit
insomnia făcea trupului semne cu mâna
hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură
dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute
acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat
şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale
priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea
şi nimeni nu ştia de ce inima bate de una singură
şi nesilită de nimeni.
(Mai ştii când durerea m-a trântit la pământ în ceasul nopţii şi când te-ai întors să-mi numeri pe degete respiraţiile duse?)
Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei mă uitam la secundarul ce-mi măsura vieţuirea şoptit
stateam chircit în salonul cu vedere la viaţă
şi speram să vii şi să-mi mângâi trăirea
erai departe şi dusă erai iar din pragul uşii ochi hulpavi măsurau trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.
Ioan Romeo ROȘIIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu