Nu există popor de sfinți. A-i ocoli pe hoți, pe
detractori, pe criminali, pe șarlatani, pe lași, trădători sau prostituate
înseamnă a trăda principiile de bază ale istoriei.
Sfârşitul anului 1916 a fost dezastruos pentru
români. După entuziasmul intrării în război şi ofensiva triumfală din
Transilvania a urmat usturătoarea înfrângere de la Turtucaia. Aceasta a
însemnat începutul calvarului naţional. Ofensiva puternicei Armate a 9-a
germane, comandată de cunoscutul mareşal von Falkenheyn, nu a mai putut fi
oprită, în ciuda rezistenţei eroice a românilor în trecătorile Carpaţilor
Meridionali. În acele momente dramatice s-au distins vitejii ostaşi musceleni ce
apărau culoarul Rucăr-Bran. Apărându-şi cu disperare propriile gospodării, ei
nu au putut fi clintiţi de temutul Detaşament Alpin Bavarez, unitate de elită a
armatei germane specializată pentru lupta în munţi. A fost nevoie de ordine
repetate şi categorice ale Marelui Cartier General pentru a-i determina pe
bravii ostaşi să se retragă, pentru că riscau să fie încercuiţi.
După ce și ultima încercare de a apăra capitala se
năruise (bătălia de pe Argeş şi Neajlov), ceea ce mai rămăsese din falnica
armată română se retrăgea tăcută şi umilită în Moldova, grăbită de o iarnă
timpurie ce s-a dovedit a fi cumplită pentru români. Foametea şi, în special,
epidemia de tifos au răpus în acea iarnă peste 80.000 de vieţi omeneşti.
Acesta era peisajul sumbru al Capitalei, peste care,
în dimineaţa zilei de 6 decembrie 1916, cădeau primii fulgi de zăpadă ai acelei
ierni. Pe caldarâmul umezit răsunau sinistru bocancii soldaţilor germani din
avangarda Grupului Schmetow. În fruntea lor, semeţ în şa, înainta,
imperturbabil, deja celebrul general von Mackensen, supranumit „spărgătorul de
fronturi“ pentru victoriile obținute până atunci pe frontul de vest. În ciuda
frigului pătrunzător, câteva sute de bucureşteni îi aclamau pe invadatori. Cine
ştie cât timp stătuseră ascunşi în noroiul mediocrităţii! Acum radiau de
fericire, simţind că le sosise clipa. Ei reprezentau „mulţimea“. Bine, mai erau
și fetele de la ”Crucea de Piatră”. În mod sigur ele erau și mai fericite, doar
că munca lor era mai curată decât cea a trădătorilor.
Regele şi celelalte autorităţi se retrăseseră la
Iaşi. În Bucureşti rămăseseră câţiva „germanofili“ (Alexandru Marghiloman, P.P.
Carp, Titu Maiorescu) cu misiunea de a salva ţara încheind o pace cât de cât
onorabilă cu Puterile Centrale. Lucru pe care l-au şi făcut. Au fost însă şi
persoane cu funcţii importante care şi-au îndeplinit cu „zel“ misiunea (Lupu
Kostachi, Grigore Antipa, D. Neniţescu, Al. Tzigara – Samurcaş – prefectul
Poliţiei capitalei, Ion Filitti, Victor Verza etc.).
Mackensen a redactat, cu sprijinul lui Virgil Arion,
un manifest intitulat „Chemarea mitropolitului primat“, semnat de mitropolitul
Conon, care îndemna ostaşii români să dezerteze. Tot în acea vreme, primit cu
un dispreţ total, colonelul dezertor Alexandru Sturdza colinda lagărele de prizonieri
români încercând să-i convingă a se înrola voluntari pentru a lupta alături de
Germania împotriva României. În acele clipe grele, ca o ironie a sorţii, tocmai
unul dintre cei mai cunoscuţi escroci ai României de atunci, Al. Bogdan-Piteşti
(argeşean de origine, după cum vedeţi) avea să salveze onoarea ţării. Individul
primise pe timpul neutralităţii mari sume de bani pentru a forma, cu ajutorul
presei, o imagine favorabilă Germaniei şi, implicit, Puterilor Centrale.
Bineînţeles că acesta a cheltuit toţi banii fără să facă nimic în acest scop.
Aşa se face că, la sosirea germanilor în Bucureşti, a fost primul arestat. La
anchetă, el a declarat (potrivit memoriilor lui I.Gh. Duca): „Da,… sunt un
escroc, dar aş vrea să ştiu ce v-aţi închipuit când aţi întreprins acţiunea
dvs. de corupţie la noi? Aţi crezut oare că veţi cumpăra în România oameni
cinstiţi? V-aţi înşelat amarnic! În această ţară nu puteţi cumpăra decât
escroci, escroci ordinari ca mine!“ După cum vedeți, toate-s vechi și nouă-s
toate…
Prof.
dr. Cornel Carp
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu