Urmaşii lui Eminescu

                                                        de Gheorghe Pârja

Într-un fel, toți cei care ne rostim în limba și gîndirea română suntem descendenți ai spiritului întemeiat de Poet. Dar unii au o afinitate și o motivație în plus. Mă gândesc la instituțiile care îl au patron spiritual. Sau scriitorii ce-i urmează golgota creației. Elev al unui colegiu care poartă numele lui Mihai Eminescu, porți cu tine mândria de a fi avut acest noroc. Există o solidaritate peste ode și timp. Și eu, trecătorul prin fața Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare, fac o reverență în gând. Am sentimentul că un fior eminescian locuiește în clădire. Bustul din fața colegiului îmi întărește impresia. Dar dacă nu este doar o părere? Dascălii și elevii acestui colegiu depun mărturie. Recent am citit în săptămânalul de informație și analiză culturală „Observator cultural” două pagini de toată frumusețea elaborării și gândirii semnate de elevi ai Colegiului băimărean.

De la început, afirm că multe dintre prejudecățile, clișeele, partizanele opinii despre învățământul actual se îmblânzesc sau se sting după lectura textelor scrise de urmașii lui Eminescu. Autorul acestui fapt de toată lauda este profesorul Ioan Țiplea, un valoros și frecvent colaborator al revistei bucureștene. În textul introductiv, profesorul Țiplea își creionează crezul profesional: „Ca dascăl de socio-umane, am fost, sunt și voi rămâne încredințat că, în această eră a postadevărului și a știrilor mincinoase, am datoria de a le cultiva elevilor discernământul lucid și realist, spiritul critic și autocritic, judecata autonomă, îndoiala rezonabilă, curajul exprimării propriilor opinii, bine întemeiate și argumentate, pentru a evita înrobirea minții acestora în stereotipuri, prejudecăți și clișee de tot soiul, inoculate de artizanii și mercenarii noilor forme de manipulare.”

Ce a făcut profesorul Țiplea? Le-a sugerat elevilor ca în perioada de autoizolare să elaboreze un eseu pe tema Viața după molimă/pandemie. Provocarea i-a cuprins pe o bună parte dintre elevi. Au scris eseurile. Dascălul le-a citit și a propus o selecție revistei. Iar revista le-a publicat, spre onoarea ei. Sunt texte izbutite din punct de vedere literar-reflexiv despre o temă care a cuprins lumea, tulburând-o profund. Nu voi face o ierarhie a preferințelor mele, care există, ci voi enumera textele și autorii lor, în semn de prețuire pentru maturitatea elaborării, reacțiile lucide la o experiență total inedită. Clara Fotache scrie despre eforturile, care trebuie făcute, pentru a depăși carantina psihică, evadarea dintr-o realitate brutală pe care nimeni nu și-ar fi imaginat-o vreodată. Denisa Tătar constată că nu am reușit să ne bucurăm de magia libertății. „Panica a cuprins întreaga populație, o panică normală, firească, dar și prostească… Frica și nesiguranța au devenit sentimente dominante,” constată autoarea.

Pe spații mai largi, Eliza Maria Lakatos face o pledoarie pentru a fi recunoscători pentru tot ce avem. Face parte dintre cei care s-au întors din nordul Italiei, din zona afectată. A petrecut două săptâmâni în autoizolare, unde a fost dezamăgită de purtarea unor semeni. Eliza crede că este foarte posibil ca după pandemie „să devenim mai înțelegători, mai optimiști, mai încrezători în ceea ce ne rezervă viitorul și, nu în ultimul rând, recunoscători pentru ce avem.” În schimb, Andrei Tânjală este de părere că am fost marcați de o nouă ordine socială, iar lumea pe care o știam a apus: „Trebuie să revenim la adevăratele valori morale, pentru a evolua ca oameni.” Alexandru Maxim își începe textul cu două versuri din Glossa eminesciană, fiind preocupat de schimbarea din noi, ce lecții am luat de la nefericita pandemie, socotind că „fiecare individ de pe planetă a învățat câte ceva din experiența aceasta și că va schimba ceva în el, deoarece depinde eminamente de noi dacă vrem să trăim într-o lume civilizată sau nu.” Tobias Simf, deja cu o experiență europeană, afirmă tranșant: „Viața omenirii, după această pandemie, se va schimba complet. Omenirea nu va mai avea, ca înainte de molimă, libertatea nemărginită știută și trăită de toți.” Tulburătoare este mărturisirea Ioniței Bogdan, despre experiența tatălui în Italia, venirea acasă și carantina de la o pensiune din Baia Sprie. A fost și este o perioadă pentru ea. Scrie: „chiar cred într-o schimbare, o schimbare în bine, într-o Românie mult mai unită după cele întâmplate, mult mai conștientă, educată și cumpătată. Îmi iubesc țara, cu bune și cu rele, pentru că nu există perfecțiune, în afară de Dumnezeu, care ne este mereu alături.” Andreea Raluca Vinț descrie experiența grea din carantină, după întoarcerea din Italia, unde a participat la un program de studii. A fost dezamăgită de felul în care a fost mediatizată carantinarea în mediul online: „Atitudinea oamenilor îți demonstrează, încă o dată, în ce lume rea trăim, în epoca în care fiecare om se gândește doar la binele lui.”

Pentru mine, citind aceste texte, a fost un prilej să aflu cum gândesc câțiva reprezentanți ai acestei generații. Care se află, încă, pe băncile liceului. Felicitări, dragi elevi, mulțumiri, domnule profesor! Sunteți demni de marele înaintaș.