După cum spuneam, urmăresc cu interes dialogul-confesiune al domnului Nicolae Manolescu, publicat, în serial, în România literară. Mai ales că reconstituie perioada din viață petrecută în politică. Ca jurnalist cu preocupări literare, eram un cititor consecvent al cărților dumisale, îi respectam anvergura de critic literar. Și aflu că domnul Manolescu a intrat în politică. Precum Titu Maiorescu, ziceam eu. Ori ca prietenii mei, scriitorii Laurențiu Ulici și Varujan Vosganian. Care m-au ademenit, fără reușită, să urc pe corabia sirenelor. Domnul Manolescu a trăit în lumea politică un deceniu. Acum declară că nu a fost și nu s-a considerat niciodată un politician. S-a simțit vreme de zece ani, se confesează fostul candidat la președinția României, precum Peștele pe uscat, politica fiind, pentru el, o rătăcire pe un tărâm nefiresc. Face câteva portrete de amici politici cărora le poartă respect peste vreme. E un fapt admirabil ca dintr-o viață agitată, presărată cu patimi, să creionezi relații de prietenie. Actorul Ștefan Radof, de pildă, i-a fost singurul prieten în politică și deopotrivă politic. De asta m-am convins, într-o zi, la Copalnic Mănăștur, unde cei doi, cu familiile, se refugiau în liniștea Nordului. Acolo, la umbra unui măr, în jurul unei mese am avut prilejul să-i întâlnesc într-o stare relaxată.
Dintr-un episod recent al memoriilor am desprins prețuirea pentru un prieten comun, profesorul Nicolae Bindiu, din Cavnic. Las referirea, e adevărat mai amplă pentru arhitectura textului meu, să reconstituie un moment care l-a marcat pe domnul Manolescu. Iată amintirea: „Într-o seară târzie de vară, am trecut Gutâiul dinspre Maramureșul istoric ca să mă întâlnesc cu locuitorii din Cavnic. Primarul Nicu Bindiu, independent până atunci, intrase în PAC (Partidul Alianței Civice – n.n.) și mă invitase în mod special. Întâlnirea a fost memorabilă. Cu Nicu Bindiu am rămas prieten. Este un om remarcabil, cititor împătimit de literatură, deși predă fizica, iar casa construită cu mâna lui (ce naște din pisică șoareci mănâncă, tatăl lui construise un sfert din oraș) e doldora de cărți, stivuite cu grijă până și pe scara de lemn în spirală care duce la etaj. De câte ori venea la București, n-a mai venit de la o vreme, îi făceam rost de noi apariții, în special de la Humanitas. O dată, în timp ce ne găseam împreună la un restaurant, ne-a fost spartă mașina: hoții s-au ales, spre neplăcuta lor surpriză, cu o geantă burdușită de cărți. Am petrecut oarece timp la Cavnic. Ba chiar am visat, la un moment dat, să-mi construiesc, cu ajutorul lui Nicu Bindiu, o casă pe un tăpșan aflat din sus de casa lui, unde aveam o fabuloasă priveliște a munților din jurul văii Cavnicului. Ca primar, Nicu Bindiu, a avut câteva mandate, le-am pierdut socoteala…”
Vă invit, dragi cititori, să luați seama la ghilimele pentru a înțelege corect gândurile confesorului. Asemenea relații de prietenie au fost rare în biografia politică a domnului Manolescu. Dar au fost, chiar cu politicieni din alte partide, pe care i-a respectat, cu care a colaborat în spiritul deschis al lui Ion Rațiu, nu acela rigid al lui Corneliu Coposu. Am aflat dintr-o mărturisire anterioară că între cei doi era o neînțelegere notorie, deși se purtau unul cu altul cu multă considerație, mascându-și bine animozitățile. Rațiu avea doar un rol decorativ de vicepreședinte. I se spunea Englezul, grație eleganței lui. Domnul Manolescu evocă relațiile cu Oliviu Gherman, ardelean, coleg de școală cu Dorli Blaga, președinte al Senatului din partea PSDR, personaj bonom și nu chiar la locul lui în jungla politică a primului deceniu postdecembrist. S-a numărat printre foarte puținii deținători de funcții înalte, era directorul Institutului de Fizică Atomică, prezent la înmormântarea lui Lucian Blaga, la Lancrăm.
Știu de la Laurențiu Ulici că era un bun jucător de bridge, în care ai nevoie de inteligență, intuiție și risc. Admir sinceritatea memoriilor, deoarece autorul nu coafează realitatea politică. De pildă, mărturisește că avea excelente relații cu Ion Iliescu, deși erau de orientări politice diametral opuse. În această ipostază a dorit să-l ajute pe Oliviu Gherman, când a fost brusc rechemat în țară din postul de ambasador al României la Paris. Încercarea a fost sortită eșecului, deoarece avea o înțelegere cu Adrian Năstase pentru un schimb de ambasadori. Mai notează o secvență dramatică despre soarta omului politic în România. Când Oliviu Gherman a împlinit 80 de ani, autorul acestor memorii a dorit să-l felicite. Cum îi pierduse numărul de telefon, a apelat la Parlament. Nimeni nu-i cunoștea numărul fostului președinte al Senatului. După știrea mea este prima mărturisire despre prietenii politice, relații politice și prudențe. Nu am observat răutăți politice.
Oare astăzi mai avem asemenea personaje în lumea politică? Cât despre visul unei case pe un tăpșan la Cavnic, regret că nu s-a împlinit. Îl aveam mai aproape pe președintele Uniunii Scriitorilor din România. Și apoi mă bucur că figura aparte a fostului primar din Cavnic, Nicolae Bindiu, nu a fost uitată. Cum sunt uitați atâția oameni politici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu